Aprinde lumina în cameră și-mi reflectă
Obligațiile zilei reconstituite din iluzii mereu,
Neprevestind cu nimic povara ce se repetă.
Ar trebui dimineața să țină cât viața,
Voința ce-mi vibrează în sânge să rodească
Într-o continuă mulțumire de sine cu care să mă satur
Întovărășit în fiece clipă de pacea cerească.
Dar lumea îmi reflectă mereu aceeași dezordine
Și praful sinistru mă îneacă cu asprime,
Mizeria își are rădăcinile înfipte în simțuri,
Și lumea aceasta nu poate deloc să le-aline.
Înfrângerile unui râu ce nu și-a găsit cursul
Spre-oceanul păcii șerpuiește prin mintea mea,
Mă tulbur în fiecare zi izvorând din munții strămoșilor
Întâlnind aceeași piatră sinistră și rea.
Aș vrea să-mi scot simțurile acestea din mine,
Eu să fiu aici și a lor noapte să plece departe,
Căci sunt permanent izvor de ghimpi și neliniște
Iar rădăcinile lor nu-s decât genă de animale sălbatice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?