Iar poezia ales-am contra prozei pentru că rostește tomuri pe-o pagină cât palma...

vineri, 25 decembrie 2020

Lacrimi de apă sărată


Cine-mi înseninează culorile
când haosul sentimentelor se revarsă
ca o haită de lupi peste brazdele
de zăpadă însângerată?!
Cine curăță cenușa rămasă
în urma amintirilor mele triste
ca un lințoliu aruncat peste bătrânul
ce nu se mai întoarce acasă?!
Îmi aduc aminte de copilăria senină
pe cer proiectată cu inocență 
și plâng ca vița de vie tăiată din rădăcină 
cu lacrimi de apă sărată.



duminică, 3 mai 2020

Supraconștiință


Supraconștiința este ermetică
ascunsă privirilor slabe,
nu are hotar printre cele
care se mișca ori se învârt,
este a nimănui și totuși a tuturor,
respiră și așteaptă,
se arată celor umili,
necunoscutul de departe
îl face aproape.
Noaptea prea lungă
se transformă-n lumină,
lacrimile creează mărgăritare,
cerul oscilează ca ceasornicul,
și Pământul vindecă rănile nemuritoritorilor 

ce nu şi-au desăvârşit căutarea.
Știți oare,
anotimpurile, viețile se rostogolesc
unele după altele
la ordinul supraconștiinței tale,
iar carisma, vorba convingătoare
nu le-ai mai dorit
în această mișcare
a eternului freamăt,
ca să vezi cum e lumea
când ești obidit,
și atunci o vezi drept
obosit de toată gloria inutilă

a formelor în care-ai trăit.



miercuri, 22 aprilie 2020

Comunicare


Eu mă văd în Dumnezeu
Și Dumnezeu se vede în mine,
Împreună facem un cerc
Care se învârte
Mai repede și mai repede
Până orice punct din el
Pare că nu se mai mișcă
Ci se oprește.
Și atunci din mulțimea de puncte
Fără număr, ca gândurile,
Creația apare privirii
Punctelor învârtidu-se,
Spunând, iată lumea,
Solidă și veșnică,
Și-n fapt nu-i decât Unul
Mișcându-se repede,
O ființă care poate vedea galaxii
Sau doar adevărul
Că el n-a creat universul
Ci a început să comunice
Cu ființa prezentă în sine.
Iar viteza luminii este mare
Față de târâtoare și melci
Pe când a lui Unu
Față de viteza luminii
Este atât de rapidă încât
Un singur punct 
străbate universul
Mai repede decât orice ceas
Ar putea să-și miște acele cât de cât,
Iar secole și milenii
Există doar pentru un orb
Care nu vede că totul e Unul
Și într-al doilea el crede,
Rușinându-se să se vadă
Una cu Dumnezeu.
Și ca să se vadă-n materie
E singura cale -
Să-l creeze pe-al doilea,
Pe-al treilea, și tot așa fără-ncetare,
Iar numai cel care vede
Minunea de-a fi fără timp
Toate bucuriile universului în sine având,
Și nu vrea să le mai trăiască-n materie
După ce a luat contact cu opusul,
Se întoarce în Unul,
Și punctul care creează iluzii
Din viteza lui se oprește.

luni, 30 martie 2020

Închinare Sinelui din toate prezent


Sine al meu din tot ce e pur și curat,
Din ceruri, din zei, din apă și aer,
Mângâie-n mine această inimă încărcată de griji
Legată prin sânge de un trup perisabil.

Firava mea viață de om pendulează
Ca un pai spânzurat de un fir de paianjăn
Întins mai mult decât este tocmit
Să reziste ploilor și vântului geamăn.

Mă închin ție părinte veșnic și blând
Existând de-a pururi în înțelepciunea sublimă,
Mă dăruiesc mâinilor tale curate și vii,
Te rog ridică-mă ca un tată drept la lumină.

Sine al meu ce stai mereu deasupra efectelor,
Trăitor în ființe învingătoare de moarte,
Tu știi să lași poverile-n urmă zburând mai rapid
Chiar decât timpul în incursiunile lui poate.

Respiră în mine tu cel care nu poți fi distrus
De toate iluziile ce omul le-ar naște
Gândind că la bătrânețe îl vor îngriji ca niște copii
Când cunoscându-te nici moartea nu l-ar cunoaște.

duminică, 29 martie 2020

Prietenul din sine

(Poezie ritmată în stilul impus de Geoffrey Chaucer)

Mă-ntreabă un satir, dar mândru tare,
De ce-am făcut drumu-napoi, sau lui îi pare?!
Ba nu, e adevărat, dar neștiind să mă prefac,
Cumva am început să-mi fac de cap,
Dorință multă lăsând cam zece ani, țin minte,
Să intre-n viața mea 'napoi și înainte,
Să văd ce prieteni am la greu, ajuns în iad,
Când pietrele duium în cap îți cad,
Și ce am bănuit, dar fără vreo dovadă
S-a dovedit a fi real, și ca o hoardă
S-au năpustit asupră-mi, umplându-mă de ocări,
Și-au trâmbițat că-s ignorant în toate patru zări.
Dar Sinele din toate pe care ei nu-l știu,
Murind mi-a arătat cum pot rămâne viu,
Să nu mai fie nevoie de încă-o viață-n tină
Pe lumea aceasta s-o duc fără lumină,
Și într-o viață singură să fac ce alții fac
În zeci obercăind și tot nu-i dau de cap,
Lăsându-mă să mă întorc de câte ori e cazul
Chiar în această viețuire să-mi sfârșesc amarul,
Prin suferință cruntă timpu-napoi să-l dau de tot,
De unde am greșit de-acolo să mă-ntorc,
Și-un semn al libertății la mine atunci va fi
Când adevăru-n vers nimic nu-l va opri. 

La chin un prieten indiferent de zarvă
Te-ar mângâia având o conștiință  trează,
Și-ar ști c-un om e asaltat de trude și ispite,
Dar cum un animal flămând bucate fripte
Visează să înghită cel prefăcut va face,
Alături de o sumă de alte dobitoace,
Și pentru-ai tăi copii plangând știind ce caznă
Urmează a trăi lipsiți de-al Conștiinței pază,
Și plângi atunci chiar și pentru un trecător sărman
Ce sarcina-l doboară și-l prăbușește-n șanț,
Și chiar pentru a prietenului soartă
Nemernică ce el nu și-o cunoaște toată,
Cu-al aroganței, ipocriziei și minciunii sârg
Înveșmântat, ca un gânsac adus la târg,
S-ajungă hrană pentru animalul său
Ce-l mistuie înauntru și îi face rău,
Iar el nu crede că s-ar mai putea întoarce
Vieți după vieți prin foc și dobitoace...

Iată de ce am plâns sărmană creatură
Ce nu iubesti decât ce bagi în gură.
Prietenul în lume e trădare cruntă,
Doar Sinele înăuntru la tine nu se-ncruntă.
Și-așa înțelepciunea prin fapte îți arată
Că întoarcerea la Sine ți-e cale și ție-e soartă.

*

Vocabularul poeziei:

a-ți sfârși amarul - a-ți arde Karma

viețuire - timpul unui trup între o naștere și o moarte; spre deosebire, timpul sufletului este egal cu timpul universului, perioadă în care el va folosi nenumărate vehicule corporale; ceea ce trebuie avut în vedere aici este atenția ce trebuie acordată propriei tale conduite pentru a nu mai produce Karmă nefavorabilă; în această tentativă conștiința și cunoașterea sunt prietenii cei mai de nădejde

lipsiți de-al Conștiinței pază - lipsiți de credința în Spiritul divin, în consecință incapabili de simțul autocontrolului, al responsabilității și al empatiei cu nevoile celorlalți; prin antiteză "a fi protejat de-al Conștiinței pază" înseamnă, în contextul acestei poezii, realitatea dramatică a celor care au credință, care și-au realizat Sinele dar nu și au plătit întreaga lor karmă

Sine - ființa ta reală, necondiționată, liberă și fericită


marți, 24 martie 2020

Rușinea de a nu crede în tine


Mai sigur există ocean fără de apă
decât vreun om ce nu și-a simțit împunsă inima 
de-al dragostei imbold măcar și-o dată,
 deși înălțimea la care a cutezat
prin frumusețe, faimă și avere
un pas în urmă l-a îndemnat să facă
trăind de-atunci o veșnică rușine.
Căci nu-mplinirea dragostei e-a omului putere,
ci încrederea în sine și curajul
de-a declara iubire celei ce-i reprezintă idealul,
și nu refuzul peste timp îl doare
ci c-a crezut mereu că-i mic și ne-nsemnat
într-o lume mare în care el e ultima verigă.


vineri, 13 martie 2020

Fiind fără să fiu


O, Doamne, cine mă mai poate ajuta?!
Răbdarea de a pleca 
pe lumină îmi e încercată,
ori din prea multă lumină
se naște întunericul și nu știu
dacă va mai fi vreo lume,
poate e mai bine să nu mai fiu
eu, o planetă într-un univers pustiu,
poate ar fi mai bine să nu mai fiu
eu, o individualitate...
Și n-am crezut că am să vreau
să nu mai fiu eu
pentru a mă elibera
în Spiritul ce ești 
fiind fără să fiu.


sâmbătă, 7 martie 2020

Descurajare


Când te întâlnești cu soarele primăvara
Și locuiești pe alt meridian
Salută-l din partea mea
Căci eu pot fi atunci înlăuntru
Gândurilor triste.

Spune-i că m-am descurajat enorm
În lunga perioadă rece
Cât a lipsit de pe cer
Și n-am mai văzut niciun sentiment de lumină
Reieșind din obiectele printre care am fost.

Și mai spune-i că știu că durează 
Doar un anotimp
Moartea noastră,
Că nici eu nu cred că există lumi fără scop,
În sfârșit,  mai spune-i
Că aici unde temporar locuiesc
Este într-adevăr o noapte neagră
Fără lună și stele.