Înaltele sunete

În lumea sunetelor înalte,
Atât de înalte încât mâinile
Zadarnic se ridica spre cer să le prindă
Există un loc deasupra oceanului
Unde sufletul se odihnește
Liniștit în el însuși.

Dar oamenii refuză să caute locul,
Nu cred că există vreo insulă pentru sufletele înalte
Căutătoare de sunete divine
În muzica și dansul sferelor 
Lăsând o dâră de lumină.

Pe aceste meleaguri întâlnești
Singurătatea celor dedicați lumii vii
Neplanificate, nonformale chiar nemaivăzute
De mult printre oameni.

Se mai spun doar câteva povești
Printre vâlvătăile aprinse ale ochilor
Un foșnet de suflet
Încântat să audă
Despre glorioasele ființe
Ce-au prins sunetele înalte cu mâinile.

Piatră rotundă

Un vierme rotund
Cu gâtul lung
Cu mărgele în vârfurile perilor
Cu ochii pe spate
Cu grija a toate
Ce sunt și nu sunt.
Un vierme în om
Motiv de nesomn
Când hoții dau iama
Și calcă pe steaua
Ființei în care stau
Lăsată între drumuri
Neîntrebând dacă am consimțit
Să fiu călătorit
De idei ce nu sunt ale mele
Snopit cu nuiele
Lipsit de toate acelea
Ce le-am dorit
Și s-au împotrivit să fie
Cum inima mea le știe,
Alegând forma pietrei rotunde
Căzând de niciunde
În viață și-n moarte
De-a valma-n prăpastie.

Deșertăciune

Timpul a expirat
Ca un balon de săpun,
A alunecat în apă și s-a scurs
În zoi tulburi și fără culoare.
Mirosul surd din atmosferă
Nori îndesați unul în altul creează,
Soarele s-a ascuns
După solzii arămii
Al unui pește eșuat.
Tic tacul pendulului
Se aude până în părul de lemn
Ce nu a mai dat roade de trei ani
Ros de un vierme la rădăcină
Cu omizi pe fiecare frunză
În total nici cât să umple foile unui ierbar.
O, deșertăciune, cine te-a cules,
Cine te-a semănat în lume
Să dai ghes la rădăcinile părului
Nebunului și înțeleptului deopotrivă
Unul după altul venind la viață
Din aceeași sămânță aruncată în scârbă
În praful sihastru?
Cine te-a îndesat în firide
De minte, rafturi ce praful bătut
Nu mai putea să-l mai încapă
Și l-a adus oamenilor pe masă strigând :
Iată binecuvântările zeilor,
Rupeți pâinea în două
Și strângeți zece coșuri de firmituri
Din mintea ce-a mai rămas
Nemâncată de vrăbii.
O, certitudine a deșertăciunii,
În colțul bisericii ai ridicat cruci
Și în turmă oile
Pasc iarba crescută din morți.

Trestie

Uneori îmi iau barda
și tai o trestie întristată
de moarte.
Plâng cu mult înainte
de a o tăia
neștiind de ce.
Plâng cu ambele mâini
unite cu pământul,
iar degetele-mi sunt
precum claviatura unui pian
care seamănă neverosimil de mult
cu treptele inimii.