Pe nisip stă lungită
Singură în imensitatea
Sticloasă a amiezii.
Însingurată arde pe nisipul fierbinte,
Cu sete își spune povestea,
Nimeni nu o ascultă.
Beduinul îi udă colțurile,
O răcorește, îi cinstește memoria,
Și apoi o părăsește.
Soarta ei e stabilită,
Fiecare mileniu o subțiază,
În vreo zece mii de ani va fi una cu nisipul,
Undeva la plajă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?