Închinare Sinelui din toate prezent

Sine al meu din tot ce e pur și curat,
Din ceruri, din zei, din apă și aer,
Mângâie-n mine această inimă încărcată de griji
Legată prin sânge de un trup perisabil.

Firava mea viață de om pendulează
Ca un pai spânzurat de un fir de paianjăn
Întins mai mult decât este tocmit
Să reziste ploilor și vântului geamăn.

Mă închin ție părinte veșnic și blând
Existând de-a pururi în înțelepciunea sublimă,
Mă dăruiesc mâinilor tale curate și vii,
Te rog ridică-mă ca un tată drept la lumină.

Sine al meu ce stai mereu deasupra efectelor,
Trăitor în ființe învingătoare de moarte,
Tu știi să lași poverile-n urmă zburând mai rapid
Chiar decât timpul în incursiunile lui poate.

Respiră în mine tu cel care nu poți fi distrus
De toate iluziile ce omul le-ar naște
Gândind că la bătrânețe îl vor îngriji ca niște copii
Când cunoscându-te nici moartea nu l-ar cunoaște.

Cărările fricii

Îmi iau inima-n dinți

Și parcurg pădurea în miez de noapte

Pe cele mai sinistre cărări

Ale fricilor mele.

Păsări răpitoare în vârful copacilor

Cântă dintr-o o coardă întinsă

Aria spaimei

Din toate viețile trecute.

În această hilară genune

De simțăminte ciudate, profunde,

Cărarea mi-apare de îndată ce ochii

Văd imaginea lunii.  

Să fie aceasta ultima călătorie

Cu frica alături, îmi spun...

Și Universu-mi răspunde -

Păsările care m-au îngrozit

Cad din vârful copacilor

Odată cu frunzele.

Eterna prezență

Ai putea să fii prezent

Întotdeauna când te chem,
Să apari din nimic
Ca o suflare de vânt
Spunând: m-ai chemat sau nu,
Iată, eu sunt prezent,
Căci vin din existența eternă
Înduioșată de incertitudine,
De apariția neanunțată a morții
Intrând cu silnicie în casa viilor.
Îmi imaginez cum e să fii prezent
După ce ai lipsit o vreme
Când nimeni nu mai aștepta
Să te întorci acasă
Și venind să spui :
Am fost cu tine chiar și când n-am fost,
Eram eu acea adiere de vânt,
Sărutul acela fierbinte
Pe bujorii obrazului alb 
Și sunetul stins ce te-a făcut să tresari
Ca și cum cineva
Și-ar fi dat ultima răsuflare văzduhului,
De fapt era prima primită
Din prezența neasemuită
Cu care te înconjuram,
Respirația mea ajungând în respirația ta,
Așa cum și tu ți-o vei dărui altcuiva
Din eterna prezență.

Fiind fără să fiu

O, Doamne, cine mă mai poate ajuta?
Răbdarea de a pleca 

pe lumină îmi e încercată,

ori din prea multă lumină
se naște întunericul și nu știu
dacă va mai fi vreo lume,
poate e mai bine să nu mai fiu
eu, o planetă într-un univers pustiu,
poate ar fi mai bine să nu mai fiu
eu, o individualitate...
Și n-am crezut că am să vreau
să nu mai fiu eu
pentru a mă elibera
în Spiritul ce ești 
fiind fără să fiu.

Descurajare

Când te întâlnești cu soarele primăvara

Și locuiești pe alt meridian

Salută-l din partea mea

Căci eu pot fi atunci înlăuntru

Gândurilor triste.

Spune-i că m-am descurajat enorm

În lunga perioadă rece

Cât a lipsit de pe cer

Și n-am mai văzut niciun sentiment de lumină

Reieșind din obiectele printre care am fost.

Și mai spune-i că știu că durează 

Doar un anotimp

Moartea noastră,

Că nici eu nu cred că există lumi fără scop,

În sfârșit,  mai spune-i

Că aici unde temporar locuiesc

Este într-adevăr o noapte neagră

Fără lună și stele.