Uniune

Mă urc în liniștea acestei clipe
Pe o scară de lemn
Căutând să nu aud cariile
Care-mi rod picioarele
Până ce nu mai sunt.

E o minune atunci
Neașteptată precum aripile
Unor gânduri care urcă prea mult
Topindu-se la vreme de ploaie.

Covorul de iarbă se udă alb,
Până la rădăcină mișca din brațe,
Un vârtej în formă de gaură de vierme
Ajunge în capătul galaxiei
Apoi se întoarce străluminat înapoi.

Practica deplasării devine desuetă,
Înăuntru și afară deservesc același orizont,
Pielea nu mai e o graniță
Dintre al meu și-al oricărui alt om.

Sfincsul

Îmi arunc ochii peste lume,
Mi-i smulg din cap
Odată cu visele și iluziile mele
Mai gol chiar decât m-a născut mama.
Nu iau cu mine nici un sfanț,
Sunt o ființă bătută de vânt
În curgerea timpului
Ars ca un sfincs
La apusul deșertului.
Un val aduce alt val
Și țărmul se surpă,
Călător între două lumi
În care dorințele urlă.
Îmi las visele neîmplinite
În goană rotindu-se acum
După o altă stâncă în care să intre
După un alt sfincs.

Apusul unei forme

Te vezi urcând
Spre vârful puterilor tale, omule?
De unde ai început
Și unde intenționezi să sfârșești?
Ești ciudat, să o știi,
Ai inventat piedici imaginare
Și te-ai luptat cu dușmani
Numai de tine închipuiți.
Nu e timp în această eră
Și nici cuvinte care să poarte înțelegerea
Ce ar putea să te înștiințeze.
Ai o inteligență măreață,
Ai aflat multe,
Ai intrat în măruntaiele materiei,
Dar sincer la ce ți-a folosit?!
Nu-mi da răspuns,
Nu încerca să te justifici,
Fii sincer cu tine și privește înainte
Să-ți vezi petalele cum se scutură.
Mândria omenirii,
Floarea care a împânzit orizontul
Cu mirosul și culoarea ei s-a grăbit prea tare
Să-și termine anotimpul destinat sieși,
Și acum se îndreaptă spre iarna
Din care nu va mai răsări niciodată.
Omule ce motive ai să fii mândru?!
Aflând cum toate se nasc
Vei afla și cum toate mor,
Și acel timp va fi mereu prea aproape
Ca să te mai poți bucura
Că soarele încă o zi a răsărit.
Nu aveai nevoie de brațele acestea de paie
Cu care te hrănești în neștire
Rotunjindu-te pe zi ce trece
Tot mai greu ținându-te pe picioare,
Era suficient să înțelegi
Că nu stăpânirea materiei te va înveseli
Ci stăpânirea de sine în fața schimbării anotimpurilor,
Cu timp de naștere și timp de-a muri,
Fără penibila convingere
Că moartea este eternă odată ce trupul
Se reunește cu pământul pentru a se înnoi.
Aveai nevoie să știi
Că-ți poți fi singur stăpân,
Și nicio amenințare
Nu te poate lovi în realitate,
Aveai nevoie să știi că ți-ai fost singur dușman,
Și demonul cu care ai luptat descris în religii
Ai fost tu,
Aveai nevoie de adevărul
Dragostei și al înțelepciunii
Și ai mai fi trăit, mult ai mai fi trăit
În această formă.
Munții de noroi și piatră
Pe care i-ai ridicat înspre cer
Când se vor nărui îți vor tăia respirația
Și armele ce le-ai construit
Te vor ucide cel puțin
O mie de ani de acum înainte,
Iar când ele nu vor mai fi
Nu vei mai fi nici tu pe pământ,
Nici amintire măcar
Din grandoarea monstruoasă a florii
Ce a fost omenirea odată.
Dar în cele din urmă te vei aduna din nisip
Și viața ta își va găsi altă formă,
Poate data viitoare nu te vei mai grăbi
Să-ți scuturi petalele atât de curând.