Pe o scară de lemn
Căutând să nu aud cariile
Care-mi rod picioarele
Până ce nu mai sunt.
E o minune atunci
Neașteptată precum aripile
Unor gânduri care urcă prea mult
Topindu-se la vreme de ploaie.
Covorul de iarbă se udă alb,
Până la rădăcină mișca din brațe,
Un vârtej în formă de gaură de vierme
Ajunge în capătul galaxiei
Apoi se întoarce străluminat înapoi.
Practica deplasării devine desuetă,
Înăuntru și afară deservesc același orizont,
Pielea nu mai e o graniță
Dintre al meu și-al oricărui alt om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?