Vals

Valsul crizantemelor în cimitir
E un peisaj grandios,
O orchestră de flori suflate de vânt
Ce muzica întrețin în subpământeanul palat
Unde o bestie ce a fost om
Domnește printre ruine și praf.
În piatra umezită de roua dimineții
Sunetul zvâcnește ca inima
În fața miracolului că și piatra
Poate deveni vie când e iubită.
Înțelege atunci că ura i-a fost blestemul,
Și-l iartă până și pe cel ce o cioplește
Fără pietatea momentului cuvenit
În acest loc al pietrelor răsturnate
Printre cruci înnegrite.

Dulcea tăcere

Florile valurilor albe
De scoici zgomotoase, înalte,
Cât luna și norii, în ploaie,
Ating buzele roșii, sticloase.
Vraja nopții urcând
Din vise lumina coboară
În adâncul măsliniu
Din univers farmec și vrajă.
O, ploaie, ce-mi spui,
Prin al mării limpede glas,
Ajunge să fii, ajunge să fiu,
Tăcerea îmi grăiește mai dulce
Când dorințele toate îmi tac.

Lacrimi de apă sărată

Cine-mi înseninează culorile
când haosul sentimentelor se revarsă
ca o haită de lupi peste brazdele
de zăpadă însângerată?!
Cine curăță cenușa rămasă
în urma amintirilor mele triste
ca un lințoliu aruncat peste bătrânul
ce nu se mai întoarce acasă?!
Îmi aduc aminte de copilăria senină
pe cer proiectată cu inocență
și plâng ca vița de vie tăiată din rădăcină
cu lacrimi de apă sărată.