E un peisaj grandios,
O orchestră de flori suflate de vânt
Ce muzica întrețin în subpământeanul palat
Unde o bestie ce a fost om
Domnește printre ruine și praf.
În piatra umezită de roua dimineții
Sunetul zvâcnește ca inima
În fața miracolului că și piatra
Poate deveni vie când e iubită.
Înțelege atunci că ura i-a fost blestemul,
Și-l iartă până și pe cel ce o cioplește
Fără pietatea momentului cuvenit
În acest loc al pietrelor răsturnate
Printre cruci înnegrite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?