Premiul deșertăciunii

Roșul aprinde focul
În mintea împinsă înainte,
Răsunând de strigate fierbinți
Aproape ca tunetul
Răbufnind printre nori.

Frenetica mișcare a pământului
Devenită valuri de foc
Ia înainte copacii și-i arde
Ca să-i mănânce.

Rămâne cenușa trudei eterne
În palme, atât de râvnit,
Că premiul acesta mistuie, taie
Felii timpul și-apoi fuge
În purul nimic.