Odă pentru o sămânța înmormântată

Pe un drum de humă
cu miros de câine și peturi,
hârburi și alte acareturi,
case neterminate pe coama dealului,
ferice să plângi, îmi spuneam,
căci a ta va fi împărăția cerurilor!
De la înmormântarea de ieri mi se trage
precum și răceala deodată
a cântecului de cocoș
stârnind un fior de teamă
în toate direcțiile.
Un munte de frică
fără motiv rațional
ca atâtea hotărâri subite
să pornești ori să stai,
mă gândeam ușor
să nu mă înglod
în preconcepte adânci
în care stăteam săptămâni.
Nu acum, stai domol
dor cotropitor spre un țel
în care nu pot să rămân
cu inima împăcată
într-o cariera ratată
cunoscută până la ultima fandare
a genunchiului bătrân!
Nu într-acolo, nu înainte,
înapoi puntea vedeam tăiată
chiar fără să întorc capul,
apoi mai era foșnetul
unei primăveri splendide
care nu pocnise mugurul,
motiv suficient să cobori
să mai vezi ce-i sub pământuri.

Rugăciune în fața peretelui alb

Doamne Dumnezeul meu,
plâng și râd închinându-mă ție.
Am spus toate cuvintele
și am încercat toate formulele,
am obosit să gândesc
și cuvinte să folosesc
și vorbăria asta mă seacă,
așa că plâng și râd
în fața peretelui alb
în cel mai tern vers al meu,
și nu mai cred
că aș putea să te impresionez,
așteptând ceva
de la cineva
care nu e una cu mine,
căci, nu-i așa,
omul se naște liber
apoi se leagă puțin câte puțin
cu lanțurile pentru care muncește
rugându-se să se termine, într-un sfârșit, 

conștientizarea erorii ce-l copleșește.

 

Putere

Pot să fac o mulțime de lucruri
să cânte
să se sfărâme
în note mai mari
sau mai mici.

Pot chiar să mă îndoi
ca un sunet scrâșnit,
un cui într-un lemn de stejar,
de exemplu o grindă
făcută unghi
de jur împrejur.

Pot o mulțime de lucruri
să stric
să le adun din nisip
ochii să mi-i umplu
cu firele vântului
și forma s-o cred rezistentă.

Pot să cosesc
aerul și să-l fac snopi
oilor să mă ofer spunându-le:

mâncați-mă, sunt bun de tot,
dar ele nu mă cred
deși nu mai sunt 

omul care am fost

și acum sunt verde
și atât de gustos.