cu miros de câine și peturi,
hârburi și alte acareturi,
case neterminate pe coama dealului,
ferice să plângi, îmi spuneam,
căci a ta va fi împărăția cerurilor!
De la înmormântarea de ieri mi se trage
precum și răceala deodată
a cântecului de cocoș
stârnind un fior de teamă
în toate direcțiile.
Un munte de frică
fără motiv rațional
ca atâtea hotărâri subite
să pornești ori să stai,
mă gândeam ușor
să nu mă înglod
în preconcepte adânci
în care stăteam săptămâni.
Nu acum, stai domol
dor cotropitor spre un țel
în care nu pot să rămân
cu inima împăcată
într-o cariera ratată
cunoscută până la ultima fandare
a genunchiului bătrân!
Nu într-acolo, nu înainte,
înapoi puntea vedeam tăiată
chiar fără să întorc capul,
apoi mai era foșnetul
unei primăveri splendide
care nu pocnise mugurul,
motiv suficient să cobori
să mai vezi ce-i sub pământuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?