Mă pot exprima liber,
Nu am niciun plan,
Sunt singur în gradina Edenului
Și încă nu l-am făcut pe Adam.
De fapt cred că nu-l voi mai fabrica
Să mă expun criticii minții demente,
Nici o rațiune suficientă Nu voi mai da
Motiv să se mai considere aceasta
Cea mai bună dintre lumi.
Mă voi plimba singur fără mere și vânt,
Pe niciunul nu-l voi mai ispiti să cadă
În mijlocul grădinii pustii,
Care de fapt nici nu e un loc
De pe pământ ori din ceruri.
În această libertate nenăscută,
Neconceput de diafană, convexă
Spațiului interior al observației,
E liber oricine să creadă ce vrea,
Dacă este aceasta ori nu o lume reală.
În gradina mea, singur fără corp,
Neatins de iluzia simțurilor stau pavăză
Judecații de apoi
De care mi-e sila să o mai concep,
Vinovații puerili să-i îngrămădesc
În cazanele iadului,
Iar celor virtuoși să le dau tain
O veșnicie fără să se îngrașe.
Griji mari, griji multe mi-aș lua,
Lei care să mănânce paie
Și la a doua înviere obligația
De a crea relații armonioase,
Păstrând indivizii în vechea găoace
A caracterului personal și oh,
Grija să nu le greșesc numele
Citind din registrele fără pată
La chemarea din urmă
Prezenți la apel cu mic și mare
Până la ultima muscă,
Să nu uit cum o cheamă
Dacă eu am creat-o,
Și apoi să am grijă la limba
Cu care îi chem
Fiecare după nația și genealogia
Răposatului lor tată
Care desigur trebuie să fie prezent.
Și cum mă plimb așa spre apus
Am o durere de cap eminamente divină,
Hotărât lucru, nu cred că voi mai da curs
Nevoii de creație, mă voi lipsi
De milogi care să mi se închine,
Să-i adun după aceea sub aripa mea
Când știu ce poate vomita creația,
O, da, mi-ajunge să mai dau curs
Nevoii de a scăpa din unu
Celelalte numere
Care se vor încorda să adune
Cât mai multe zerouri
Să demonstreze fiecare nulitate
Cât de mare este
În nesimțirea și ipocrizia sa.
Las Ființa să fie Ființă,
E destulă viață în ea și frumusețe,
Gingășie și dragoste,
Forma poate să mai aștepte,
Universul meu interior nu le mai dorește,
Mame, tați și copii destrăbălați,
Născuți incompleți, aproape nebuni,
Murind la fel după ce au adunat
O brumă de minte și culori diverse
Cu care să o îmbrace și invariabil
Să o înnebunească cu regrete.
Sunt hotărât să rămân Ființa,
Departe de o lume ce ar putea să fie,
Născută și moartă din prima clipă,
Sortită de o divinitate precară
Odată ce a ajuns
În cuțitele minții gânditorilor,
Mici și mari, găinari și flecari.
Nu!, pentru ultima dată nu,
Hotărât sunt să nu mai dau viață
Formelor absurdului.
Vocabularul poezie
Ființa - în contextul acestei poezii Dumnezeul biblic, una din miile de reprezentări ale Divinității, care de-a lungul mileniilor s-au născut, au trăit și au dispărut din conștiința oamenilor; fără blasfemie!, pentru că acest fapt este în acord cu voința Eternului ( sau Divinității) care ia forme tot mai elevate odată cu evoluția conștiinței noastre
formele absurdului - materializări paradoxale și contradictorii care se echilibrează prin opoziție, făcând imposibil la nivel colectiv existența binelui majoritar; tot ce poate spera omul în această manifestare materială este să contribuie activ la menținerea unei stări de echilibru dintre bine și rău în societate pentru a-i păstra funcționalitatea; la nivel individual fericirea și binele sunt posibile dar numai ca stare de spirit
