Cărările fricii

Îmi iau inima-n dinți

Și parcurg pădurea în miez de noapte

Pe cele mai sinistre cărări

Ale fricilor mele.

Păsări răpitoare în vârful copacilor

Cântă dintr-o o coardă întinsă

Aria spaimei

Din toate viețile trecute.

În această hilară genune

De simțăminte ciudate, profunde,

Cărarea mi-apare de îndată ce ochii

Văd imaginea lunii.  

Să fie aceasta ultima călătorie

Cu frica alături, îmi spun...

Și Universu-mi răspunde -

Păsările care m-au îngrozit

Cad din vârful copacilor

Odată cu frunzele.

Eterna prezență

Ai putea să fii prezent

Întotdeauna când te chem,
Să apari din nimic
Ca o suflare de vânt
Spunând: m-ai chemat sau nu,
Iată, eu sunt prezent,
Căci vin din existența eternă
Înduioșată de incertitudine,
De apariția neanunțată a morții
Intrând cu silnicie în casa viilor.
Îmi imaginez cum e să fii prezent
După ce ai lipsit o vreme
Când nimeni nu mai aștepta
Să te întorci acasă
Și venind să spui :
Am fost cu tine chiar și când n-am fost,
Eram eu acea adiere de vânt,
Sărutul acela fierbinte
Pe bujorii obrazului alb 
Și sunetul stins ce te-a făcut să tresari
Ca și cum cineva
Și-ar fi dat ultima răsuflare văzduhului,
De fapt era prima primită
Din prezența neasemuită
Cu care te înconjuram,
Respirația mea ajungând în respirația ta,
Așa cum și tu ți-o vei dărui altcuiva
Din eterna prezență.

Fiind fără să fiu

O, Doamne, cine mă mai poate ajuta?
Răbdarea de a pleca 

pe lumină îmi e încercată,

ori din prea multă lumină
se naște întunericul și nu știu
dacă va mai fi vreo lume,
poate e mai bine să nu mai fiu
eu, o planetă într-un univers pustiu,
poate ar fi mai bine să nu mai fiu
eu, o individualitate...
Și n-am crezut că am să vreau
să nu mai fiu eu
pentru a mă elibera
în Spiritul ce ești 
fiind fără să fiu.

Descurajare

Când te întâlnești cu soarele primăvara

Și locuiești pe alt meridian

Salută-l din partea mea

Căci eu pot fi atunci înlăuntru

Gândurilor triste.

Spune-i că m-am descurajat enorm

În lunga perioadă rece

Cât a lipsit de pe cer

Și n-am mai văzut niciun sentiment de lumină

Reieșind din obiectele printre care am fost.

Și mai spune-i că știu că durează 

Doar un anotimp

Moartea noastră,

Că nici eu nu cred că există lumi fără scop,

În sfârșit,  mai spune-i

Că aici unde temporar locuiesc

Este într-adevăr o noapte neagră

Fără lună și stele.

E vorba de sine

E vorba de sine

În orice gest, simț ori mișcare,
Sinele urcă muntele
Și tot el coboară în inimă
Ducând simțămintele pe valuri departe
Înmulțindu-le cu corăbiile
Ce aduc bogățiile transformate.
De sine e legată existența apei,
Aerului și luminii,
De sine întreabă toate gândurile
Și în sine se întorc toate visele
Împlinite de a lui prezență.
Sinele este sensul zborului
Și al nopții ce-l odihnește,
Sinele este aripa sub care puiul
Adoarme în pace sub cerul de stele.
Sinele este văpaia și apa
Ce-l stinge când se înfierbântă,
Sinele este bucuria victoriei
Și înțelepciunea ce-o naște înfrângerea
Care devine binecuvântare.

Un deșert de singurătate

Toate florile lui martie
cad în aprilie
odată cu stelele din fiecare zi
pe care nu le vedem niciodată
până ce nu se lasă înserarea.
Oare de ce trebuie să așteptăm
atât de mult confirmarea deșertăciunii?!
Un sunet al oricărui simț
e suficient ca să vedem deșertul
valurilor ce se scufundă în sine.
Piciorul se clatină
sub a umbrei lui greutate,
ah, cât aș fi vrut să nu văd
acest gol care era deja născut
înainte de a mă naște,
ah, cât aș fi vrut să nu cred
că voind să mă salvez
înot în valurile-i și creez
un deșert de singurătate.

Decepție

E un gust sălciu pe limba vorbită,
O nucă spartă cu latul
De un ciocan cioplit din piatră
Într-o o avalanșă de timp.
Miezul amar cu rășină de viermi
Izbucnește brusc într-un scâncet
Sub dunga orizontului
Fugind înainte.
Și-i seară și doare cântul furios
Al unei păsări ramase pe afară
Privind cuibul răsturnat jos
Cu inima amară.
Și-i un vânt sălciu
Pe sub hainele roase
Ori e sângele meu și nu știu
Cu buzele arse.

Odă pentru o sămânța înmormântată

Pe un drum de humă
cu miros de câine și peturi,
hârburi și alte acareturi,
case neterminate pe coama dealului,
ferice să plângi, îmi spuneam,
căci a ta va fi împărăția cerurilor!
De la înmormântarea de ieri mi se trage
precum și răceala deodată
a cântecului de cocoș
stârnind un fior de teamă
în toate direcțiile.
Un munte de frică
fără motiv rațional
ca atâtea hotărâri subite
să pornești ori să stai,
mă gândeam ușor
să nu mă înglod
în preconcepte adânci
în care stăteam săptămâni.
Nu acum, stai domol
dor cotropitor spre un țel
în care nu pot să rămân
cu inima împăcată
într-o cariera ratată
cunoscută până la ultima fandare
a genunchiului bătrân!
Nu într-acolo, nu înainte,
înapoi puntea vedeam tăiată
chiar fără să întorc capul,
apoi mai era foșnetul
unei primăveri splendide
care nu pocnise mugurul,
motiv suficient să cobori
să mai vezi ce-i sub pământuri.

Rugăciune în fața peretelui alb

Doamne Dumnezeul meu,
plâng și râd închinându-mă ție.
Am spus toate cuvintele
și am încercat toate formulele,
am obosit să gândesc
și cuvinte să folosesc
și vorbăria asta mă seacă,
așa că plâng și râd
în fața peretelui alb
în cel mai tern vers al meu,
și nu mai cred
că aș putea să te impresionez,
așteptând ceva
de la cineva
care nu e una cu mine,
căci, nu-i așa,
omul se naște liber
apoi se leagă puțin câte puțin
cu lanțurile pentru care muncește
rugându-se să se termine, într-un sfârșit, 

conștientizarea erorii ce-l copleșește.

 

Putere

Pot să fac o mulțime de lucruri
să cânte
să se sfărâme
în note mai mari
sau mai mici.

Pot chiar să mă îndoi
ca un sunet scrâșnit,
un cui într-un lemn de stejar,
de exemplu o grindă
făcută unghi
de jur împrejur.

Pot o mulțime de lucruri
să stric
să le adun din nisip
ochii să mi-i umplu
cu firele vântului
și forma s-o cred rezistentă.

Pot să cosesc
aerul și să-l fac snopi
oilor să mă ofer spunându-le:

mâncați-mă, sunt bun de tot,
dar ele nu mă cred
deși nu mai sunt 

omul care am fost

și acum sunt verde
și atât de gustos.