O viață de plată

O ieșire din acest desiș

De anotimpuri caut cu patimă,

Mă lovesc de colții adâncului,

Strig în zare și arbori,

Reîntregesc praful și îl aprind,

O stea se stinge, alta se aprinde,

Curând va fi dimineață,

O, ce ușurare,

Tot ce m-a durut

A durat doar o viață.

O sută de ani

Timpul trece abrupt
Peste visele mele,
Va lăsa în urmă cenușă
O sută de ani
De acum înainte.

Îmi simt gândirea inutilă
Și dorințele scrum,
Pământul le va duce cu chin
O sută de ani
De acum înainte.

Amărăciune

Trece ochiul peste lanul cu boz
Presărând flori albe, sărate,
După fiecare pas parcurs
În amara singurătate.

Pietrele abia se mai vad
Sub verdeața drumului pustiit,
Cerul l-a părăsit
Și noaptea-l străbate.

Abătut gândul de toate dezamăgit
Îmi pânge copiii cazuți pe astă lume,
Pe drumul înstrăinării de sine porniți
Ce îi duce niciunde.

Caldarâmul gol

Căile se înmulțesc odată cu gândurile,

Se răsfiră, se înnoadă și țipă

Speriate de hruba în care au ajuns,

Desperate să spargă pietrele

Căzute din minte.

Inima se zbate în valuri

Și țărmul icnește de spume,

Peștii lovesc aprig

Tăcerea cu solzii lor de lumină.

Iar sângele se albește de timp

Ca un bătrân în baston

Lovind caldarâmul gol

De compasiune.

Slăbiciunea

Am vrut să-mi înving slăbiciunea
Să o contemplu ca pe o frunză uscată
Apoi să mă uit la ea mirându-mă
De  farmecul ei gingaș și ciudat.

Mi-am pus-o pe hârtie
Și i-am dat aripi
Pornite dintr-o inspirație
Aproape divină,
A plutit și s-a întors la mine
Sub formă de carte
Deschisă la toate paginile deodată.

Am citit cu văzul aproape stins
De timp și de lacrimi,
Slăbiciunea îmi scrisese
Ani la rând chiar cu mâinile mele.

Crezusem că am scris
Pentru alte ființe,
Și dintr-atâtea miliarde
Măcar una singură
Să vina la mine pentru ceea ce sunt,

Dar nu scrisesem decât slăbiciunii,
Și ea s-a îndrăgostit nebunește
De omul care și-a înțeles neajunsurile
Cu mintea și inima.

Căci prin slăbiciune el și-a văzut semenul obidit,
Și compasiunea i-a domolit instinctele,
Va pleca din această lume poate cu visele-i neîmplinite

Dar mulțumit că a văzut cum spiritul vieții 
Pornește spre lume din el însuși.

Cuțit ascuțit

Un vârf de cuțit
Plin cu apă
Mă taie, mă-mbată
Cu sangele meu,
Cu numele meu,
Fără început,
Nealcătuit, nerostit,
Lătrat de câini
Pentru că e prezent,
Și-nfioră noaptea cu stele
Simțurile cu durerea,
Cântate până la os
Într-o liniște de mormânt.

Lacrimi de apă sărată

Cine-mi păstrează culorile

Când haosul sentimentelor se revarsă

Ca o haită de lupi peste brazdele

De zăpadă însângerată?!

Cine curăță cenușa rămasă

În urma amintirilor mele triste

Ca un lințoliu aruncat peste bătrânul

Ce nu se mai întoarce acasă?!

Îmi aduc aminte de copilăria senină

Pe cer proiectată cu inocență 

Și plâng ca vița de vie tăiată din rădăcină 
Cu lacrimi de apă sărată.

Ispita

Luna culege strugurii
Printre frunzele veștede
Lângă mănăstirea de vânt
Cu cucuvele-n clopotnițe.

Greierii stins acompaniază mintea
Țârâind cu întrebări singuratice
În depărtarea de pași melancolici
Coborând la vale dinspre cetate.

Un fruct interzis mereu ispitește
Simțurile cu o îmbrățișare noptatică,
Despuiată luna în paharul cu vin
Dansează ca o bacantă sălbatică.

Gândul călător

Sunt momente de patimă când unii
Scot sabia, și cu ea înainte
Despică vreo stâncă în care stăteau gânduri,
Creații ciudate, aproape atinse cu mâinile,
Având culoare, formă
Și chiar un dulce gust acrișor,
Motiv bun de o deșuchiată petrecere
Până ce trepidând mesele plesnesc
Din picioarele paharelor pline,
Iar vinul curge pe jos
Cu tot cu fericitul rege
Al unei coroane de hârtie.

Pribeagul gând caută apoi loc
Între alte desișuri și urcă munții
Spre albul ferestrelor ochilor,
Ca să-și găsească o nouă gazdă
Care să reînceapă lupta
Să-l ducă spre zări neatinse,
Departe, tot mai departe
În puritatea nașterii sale de dinainte
De-a lua înfățișarea formelor muritoare.

Cărările fricii

Îmi iau inima-n dinți

Și parcurg pădurea în miez de noapte

Pe cele mai sinistre cărări

Ale fricilor mele.

Păsări răpitoare în vârful copacilor

Cântă dintr-o o coardă întinsă

Aria spaimei

Din toate viețile trecute.

În această hilară genune

De simțăminte ciudate, profunde,

Cărarea mi-apare de îndată ce ochii

Văd imaginea lunii.  

Să fie aceasta ultima călătorie

Cu frica alături, îmi spun...

Și universu-mi răspunde -

Păsările care m-au îngrozit

Cad din vârful copacilor

Odată cu frunzele...