Presărând flori albe, sărate,
După fiecare pas parcurs
În amara singurătate.
Pietrele abia se mai vad
Sub verdeața drumului pustiit,
Cerul l-a părăsit
Și noaptea-l străbate.
Abătut gândul de toate dezamăgit
Îmi pânge copiii cazuți pe astă lume,
Pe drumul înstrăinării de sine porniți
Ce îi duce niciunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?