Patima care usucă

Vârful de copac uscat de dorul
De a urca înspre cer naște confuzie
Printre trecătorii înaripați de speranțe.
Pasiunea de cer însăși poate arde
Mintea, și-n iarbă s-o spulbere
Dacă nu e susținută de răcoare păcii lăuntrice.

Patima de înălțare este foc arzător
Pentru aripile de ceară, mărunte,
Lumina însăși poate să orbească ființa
Care a uitat că tocmai picioarele ei de cernoziom
Au ridicat-o pentru prima dată la verticală.


Cumpătarea înțelepciunii chiar și în rugăciune Este cerută, și puterea de nedorit
Până când spiritul vieții nu oferă aripi
Când socotește el sufletului călător
Din forma de viață, greu încercată.

Materia firavă

Acoperișul încins al caselor vechi 

Din liniștea satelor ancestrale

Îmi izbucnește în minte

Și apoi se prelinge pe streșină

Sub forma unei lacrimi.

Îndoiala oricărui efort

Încolțește pe pajiște,

Ca vița de vie se răsucește

În jurul corpului meu tot mai firav.

Tăria pietrelor ce-mi susțin mușchii

Tremură amar și prelung.

Ca un om beat de vinul iluziei

Mă împleticesc fără sens

Printre trecătorii care se grăbesc

Să mă întreacă.

Slăbiciunea

Florile, frunzele

Coaja de copac scârțâie pe ochiul meu

Întins înainte ca o săgeată,
Ținta e o scânteie, iar mintea mi-e arcul
Creat din creanga copacului.

Cum aș putea, mă întreb,
Să-mi găsesc liniștea
Printre frunzele cameleonice
Ale acestui copac,
Printre florile căzute din amintirile mele,
Printre bubele lui în forme ciudate
Asemănătoare corpului omenesc
Îngrășând pământul,
Hrănind rădăcinile acestui copac,

Mă întreb și mă întreb

Pana ce primăvara înnoiește copacul
Cu o mlădiță fericită
De lipsa întrebărilor -
Florile, frunzele.

Nostalgie

Aroma florilor de cireș

Se scutură pe caldarâmul gol,
Nebăgată în seamă de hârâitul
Lopeților din șantierul de peste drum.

Ochiul meu privește trist scena
Și gardul spart de beton,
Căutând o explicație mintea
Revarsă în inimă
O cunună de lacrimi.

Cântecul de greier

Caut o cale de scăpare

Din cântecul de greier

Al minții înfierbântate,

O cale fără pietre pe inimă

Și noapte-n văzduh,

O cale care să-mi umple

Mâinile cu apă în zilele toride

Și cu ale mamei căldură

Când este frig,

O cale prietenoasă inimilor singuratice

Ce nu și-au văzut încă iubita

Cu care să se facă o singură ființă.

Caut o lume fără cuvinte,

O lume de dor blând

Presărată în părul de copil

De mângâierile mamei 
Noaptea târziu.

Frunzișul de plumb

Cad notele muzicale

Din frunzișul umed
Al pădurii de lângă stradă
Impregnat cu plumb.
Nu-l recunoaște celule
Plămânilor înghesuiți
Unul în altul,
Astfel că plumbul coboară în picioare,
Privirea devine rătăcitoare
Lipsită de sens,
Mâna face semn a lehamite
Către toate posesiunile răsucite

Împrejurul razei de lumină
Prin care sufletul meu

A coborât în materie.

Plămânii nestatornici

De atâtea ori în viețile trecute

Mi-am făcut drum în coaja copacului

Tăind înspre inimă culcuș cald.

Poate l-a durut, dar n-am întrebat

Niciodată lemnul când se aprinde

Dacă simte cum îl brăzdează

Jăraticul cu fața fierbinte.

Nu am întrebat dacă-i place

Pădurii cum îi cânt

Presentimentul durerii

Ce-o voi avea în curând

Când om voi fi printre oameni.

O, n-am întrebat,

Pentru că mereu necuvântul cânta

Bucuria de a fi una cu totul.

Dar astăzi sunt om

Și am instrumentele unui stăpân,

Știu ce e binele și răul,

Dar nu mă pot opri

Din a greși oricâtă cunoaștere aș avea

Fiindcă minciuna

A crescut prin cuvinte

Și respiră odată

Cu orice bulă de aer

A plămânilor mei nestatornici.

Mintea neliniştită

În paharul limpede al zorilor, 

Prea liniștită ca vreo piatră
Să facă cercuri concentrice,
Ființa mea își găsește
Desfătarea mereu.
Își face planuri vioaie,
Dar, vai, sticla se preface-n nisip,
Apa în foc, se cutremură albia
Peste care viața mea curge -
Picături, grijile 

Despre ce-a fost ori va fi 

Revin la văpaia
Minții mele neliniştite 
De toate zilele.

Sunt o bucată de cer

Sunt o bucată de cer

Ascunsă de nori,
Neștiută de minte,
Neatinsă de ochi,
Reflectată în apă arar
Mai mult trasă cu forța
Lângă o persoană obișnuită
Într-o fotografie.
M-am învățat să stau liniștit,
Izolat de crengile copacilor
Ori de umbrele întunecate
Ale ochelarilor de soare
În rarele clipe când sunt privit.

Sunt o bucată de cer fără culoare,

O parte din sufletul tău care zboară,

Să se întâlnească cu restul pierdut

În toate punctele cardinale.

Înălțime

Sunt cuvinte și lovituri
Care par cuvinte,
Vibrații și wați de palme
Precum în sălile de teatru.
Îmi sar în urechi precum ciutele
Lovind piatra de munte
Cu scântei de copite.
Alpinistul coboară,
Muntele urcă,
Dar unul în vârful celuilalt
Nu ajung niciodată.

Supraconștiință

Supraconștiința este ermetică
Ascunsă privirilor slabe,
Nu are hotar printre cele
Care se mișca ori se învârt.
E a nimănui și totuși a tuturor,
Respiră și așteaptă,
Se arată celor umili,
Necunoscutul de departe
Îl face aproape.
Și plânge dorul
De toate neîmplinit,
Mai ales al florilor uscate
Din pricina iubitelor
Ce nu aud bătaia
Inimii noastre.

Noaptea prea lungă
Se transforma-n lumină,
Lacrimile creează mărgăritare,
Cerul oscilează ca ceasornicul,
Și pământul vindecă rănile nemuritoritorilor 
Ce nu şi-au desăvârşit căutarea.
Știți oare,

Anotimpurile, viețile se rostogolesc
Unele după altele
La ordinul supraconștiinței tale,
Iar carisma, vorba convingătoare
Nu le-ai mai dorit
În această mișcare
A eternului freamăt,
Ca să vezi cum e lumea
Când ești obidit,
Și atunci o vezi drept
Obosit de toată gloria inutilă
A formelor prin care-ai trăit.

Inima poetului

Frunzele cad ca un stol de păsări

Răpuse de efortul de a trece anul,

Înainte de a cădea în valurile albe de dedesubt

Își lasă suflul în aer sub forma de suflet.

Inima poetului ascultă această vibrație

Născută din sine și plânge înghețată

Până când păsările revin iarăși pe ramuri

Sub forma frunzelor primăvăratice. 

Nu știu

Pornim la viață din diverse locuri,
Foarte apropiate unele de altele,
Aproape atingându-se,
Aproape strigându-se
Pe nume, ca niște vechi prieteni.

Întrebăm mintea cum de-i posibil,

Amarnic se zbuciumă,
Zboară din cap, se învârte
Prin toate corpurile noastre 

Învelite unul în altul,

Dar întrebării acestea răspunde:
Nu știu!

Întrebăm simțurile,
Se avântă-n galop,
Războinice coarde ating,
Nenumărate instrumente
Rezonează cu ele,
Dar întrebării acestea răspund:
Nu știu!

Întrebăm inima,
Și-amintește dureri,
Iubiri ne-mplinite,
Prin peșteri adânci scormonește,

Descoperă izvoare

Din care bea însetată
Pentru ultima oară,
Dar întrebării acestea răspunde:
Nu știu!

Divina realitate

Tot ce a înălțat viața mea
Plimbând-o cu alai
Prin fața frumuseții neasemuite
O datorez divinului
Eliberat din încătușarea
Minții și a logicii omenești.
Datorez acestui fior
Întâlnirea cu visul
Devenit realitate.
Îmi dau palme
Și-mi interoghez materia
Care se strecoară din mine
Ca un șarpe 
Despre iluzia perenității
Când însăși cerneala
Cu care e scris numele omului
Se risipește în praful timpului.
Dar măreția divinului
E o amintire latentă
Cu care te întâlnești
La zenitul încrederii în sine.
Apoi universul dansează
În culoarea ochilor tăi
Cum vor ei să-l vadă.
Libertatea te mângâie
Coloana vertebrală ți se îndreaptă,

Focul încălzește,
Focul răcorește
Amintirea de tine
Complet schimbată
Neverosimilă logicii,
Raționamentul fluieră,
Rămâne cu gura căscată
În fața alternativei nevăzute,
Trăite, experimentate
Alături de toți
Cei cu care te-ai întâlnit
În divina realitate.

Calcă pe picioarele tale

Oasele mele sunt firave

Alcătuite din cuvinte,

Nu te lăsa te rog

Pe umerii mei

Căci aș putea

Să mă rupi în două strofe

Ce nu-și mai vorbesc între ele.

Calcă pe picioarele tale

Să nu ne frângem amândoi

Sub povara reproșurilor

Că nu ți-am spus

Ce așteptai de la lume.

Conștiința întregului

Cerul nu se oprește niciodată din visare,

De aceea l-am așezat deasupra capului meu

Să nu-l ating niciodată cu degetele

Faptelor mele de toate zilele.

Și i-am presărat din loc în loc,

La milioane de vieți lumină una de alta,

Câte o stea să mă odihnesc

De-a lungul eternității mele.

Atunci împlinind toate iubirile avute,

Încep un dans nebun din pulberea lor,

Readucând lumina în toate ființele 

Ce-au pierdut-o pe drum.

Singurătate

Toate florile lui martie

Cad în aprilie
Odată cu stelele din fiecare zi
Pe care nu le vedem niciodată
Până ce nu se lasă înserarea.

Oare de ce trebuie să așteptăm
Atât de mult confirmarea deșertăciunii,
Un sunet al oricărui simț
E suficient ca să vedem deșertul
Valurilor ce se scufundă în sine.

Piciorul se clatină
Sub a umbrei lui greutate,
Ah, cât aș fi vrut să nu văd
Acest gol care era deja născut
Înainte de a mă naște,
Ah, cât aș fi vrut să nu cred
Că voind să mă salvez
Înot în valurile-i și creez
Un deșert de singurătate.

E vorba de sine

E vorba de sine

În orice gest, simț ori mișcare.
Sinele urcă muntele
Și tot el coboară în inimă
Ducând simțămintele pe valuri departe
În larg înmulțindu-le cu corăbiile
Ce aduc bogățiile transformate.
De sine e legată existența apei,
Aerului și luminii,
De sine întreabă toate gândurile
Și în sine se întorc toate visele
Împlinite de a lui prezență.
Sinele este sensul zborului
Și al nopții ce-l odihnește,
Sinele este aripa sub care puiul
Adoarme în pace sub cerul de stele.
Sinele este văpaia și apa
Ce-l stinge când se înfierbântă,
Sinele este bucuria victoriei
Și înțelepciunea ce-o naște înfrângerea
Care devine binecuvântare.

Nu vreau nimic din lumea asta tristă

Nu vreau nimic din lumea asta tristă,
Nici măcar florile care trebuie rupte
Pentru a fi date iubitelor,
Și-apoi nu mai știi
Care sunt florile
Și care sunt iubitele,
Ambele veștejindu-se
Din cauza dorințelor noastre.

De n-oi mai vrea nimic,

Poate toate florile și toate iubitele
Vor rămâne în locul etern

Din inima mea,
Departe de lumea asta tristă.