Vârful de copac uscat de dorul
De a urca înspre cer naște confuzie
Printre trecătorii înaripați de speranțe.
Pasiunea de cer însăși poate arde
Mintea, și-n iarbă s-o spulbere
Dacă nu e susținută de răcoare păcii lăuntrice.
Patima de înălțare este foc arzător
Pentru aripile de ceară, mărunte,
Lumina însăși poate să orbească ființa
Care a uitat că tocmai picioarele ei de cernoziom
Au ridicat-o pentru prima dată la verticală.
Cumpătarea înțelepciunii chiar și în rugăciune Este cerută, și puterea de nedorit
Până când spiritul vieții nu oferă aripi
Când socotește el sufletului călător
Din forma de viață, greu încercată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?