Plămânii nestatornici

De atâtea ori în viețile trecute

Mi-am făcut drum în coaja copacului

Tăind înspre inimă culcuș cald.

Poate l-a durut, dar n-am întrebat

Niciodată lemnul când se aprinde

Dacă simte cum îl brăzdează

Jăraticul cu fața fierbinte.

Nu am întrebat dacă-i place

Pădurii cum îi cânt

Presentimentul durerii

Ce-o voi avea în curând

Când om voi fi printre oameni.

O, n-am întrebat,

Pentru că mereu necuvântul cânta

Bucuria de a fi una cu totul.

Dar astăzi sunt om

Și am instrumentele unui stăpân,

Știu ce e binele și răul,

Dar nu mă pot opri

Din a greși oricâtă cunoaștere aș avea

Fiindcă minciuna

A crescut prin cuvinte

Și respiră odată

Cu orice bulă de aer

A plămânilor mei nestatornici.