Acoperișul încins al caselor vechi
Din liniștea satelor ancestrale
Îmi izbucnește în minte
Și apoi se prelinge pe streșină
Sub forma unei lacrimi.
Îndoiala oricărui efort
Încolțește pe pajiște,
Ca vița de vie se răsucește
În jurul corpului meu tot mai firav.
Tăria pietrelor ce-mi susțin mușchii
Tremură amar și prelung.
Ca un om beat de vinul iluziei
Mă împleticesc fără sens
Printre trecătorii care se grăbesc
Să mă întreacă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea! Ce ai simțit citind această poezie?