Din tată în fiu

Amarnică cetate a minții,
Bați în zadar tobele de război,
Dușmanii nu vin din afara să-ți urce zidurile,
Sunt înăuntru din tată în fiu.
Vezi cărămida cum ai pus-o și cimentul,
Mâinile ce au apăsat pământu-năuntru, 

Temelia vorbirii, sfada de toate zilele,
Supărarea pe sine că nu deține cât alții,
Insulte, reproșuri cu dinți de venin,
Iată dușmanii ce-ți amenință zidurile,
Amarnică cetate a minții 
Din tată în fiu.

Când vremea plății sosește.

De-a lungul steagului vântul
Cele trei culori cutreieră,
Inima înăuntru se vaietă
Că nu e ca dânsul.
Libertatea imaginară
Cu spor plăcere crează

Preț de o clipă,
Ochii deschiși se cutremură

Și o îndepărtează.
Tinerețea tocmește iluzii,
Mărinimos le plătește,
Bătrânețea le alungă
Când vremea plății sosește.

Sfârșit de anotimp

Un nor care cerne noaptea deasupra copacilor
Pe vârf de deal mă cuprinde
Printre rosmarinul fructelor de păducel
Ce-mi astâmpără zvâcnetul inimii.

Nu-i lună nici stele în această nostalgie
De toamnă văratică cu ger în septembrie,
O vulpe prin ierburi se zbenguie
Sărind acrobatic după gângănii.

Amuzat de această clipă străpunsă de greieri
Îmi retrag toate cuvintele spuse la mânie sub piele
Și fac cu ele un foc zdravăn să fie lumină sub cer
Când norii acoperă luna și stelele.

Vals

Valsul crizantemelor în cimitir
E un peisaj grandios,
O orchestră de flori suflate de vânt
Ce muzica întrețin în subpământeanul palat
Unde o bestie ce a fost om
Domnește printre ruine și praf.
În piatra umezită de roua dimineții
Sunetul zvâcnește ca inima
În fața miracolului că și piatra
Poate deveni vie când e iubită.
Înțelege atunci că ura i-a fost blestemul,
Și-l iartă până și pe cel ce o cioplește
Fără pietatea momentului cuvenit
În acest loc al pietrelor răsturnate
Printre cruci înnegrite.

Dulcea tăcere

Florile valurilor albe
De scoici zgomotoase, înalte,
Cât luna și norii, în ploaie,
Ating buzele roșii, sticloase.
Vraja nopții urcând
Din vise lumina coboară
În adâncul măsliniu
Din univers farmec și vrajă.
O, ploaie, ce-mi spui,
Prin al mării limpede glas,
Ajunge să fii, ajunge să fiu,
Tăcerea îmi grăiește mai dulce
Când dorințele toate îmi tac.

Fascinație

Un sac alb zărit noaptea
Pe un drum neumblat
La margine de sat
E atât de fascinant
Că și luna se reflectă cu drag
În cioburile de faianță dintr-însul
Ce i-au spart țesătura.

Pic, pic, pic

Am să mă culc un pic,
și poate voi muri un pic,

din moarte întruna mă ridic
să mai trăiesc un pic,
viața și moartea,
pic, pic, pic.

Nostalgie de toamnă

Frige steaua dorului
În zborul cocorului
Pe sub nori de sânge
Ca vântul îi plânge,
Orizontu-n praf
Cântă în taraf
Copacii din zare,
Luna-i pe cărare
De mana cu soarele
Plecând cu cocoarele...

Palate căzătoare

Oare câte stele vor fi să cadă
În noaptea asta minte te-ntreb,
Mereu crezi că pe toate le știi,
Hai spune-mi câte vor cădea pe pământ
Să merg să le-adun deîndată.
Îmi vor lumina visele
Și privindu-le voi vedea reflectate
Peisajele văzute de dânsele,
Prințese dorind ca și țărăncile
Mângâieri și îmbrățișări înfocate.
Îmi voi liniști sufletul observând adevărul,
Dorințele mele se vor fi împlinit
Văzând ce-au ajuns deopotrivă
Mai marii pământului și ai cerului.
Și atunci nu mă voi mai tângui
Că nu am trăit în palate luxoase
Și nu am mâncat din tacâmuri de aur
Fructele dulci și carnea gustoasă

Răsărind din ce-a putrezit adineauri.

Uniune

Mă urc în liniștea acestei clipe
Pe o scară de lemn
Căutând să nu aud cariile
Care-mi rod picioarele
Până ce nu mai sunt.

E o minune atunci
Neașteptată precum aripile
Unor gânduri care urcă prea mult
Topindu-se la vreme de ploaie.

Covorul de iarbă se udă alb,
Până la rădăcină mișca din brațe,
Un vârtej în formă de gaură de vierme
Ajunge în capătul galaxiei
Apoi se întoarce străluminat înapoi.

Practica deplasării devine desuetă,
Înăuntru și afară deservesc același orizont,
Pielea nu mai e o graniță
Dintre al meu și-al oricărui alt om.

Sfincsul

Îmi arunc ochii peste lume,
Mi-i smulg din cap
Odată cu visele și iluziile mele
Mai gol chiar decât m-a născut mama.
Nu iau cu mine nici un sfanț,
Sunt o ființă bătută de vânt
În curgerea timpului
Ars ca un sfincs
La apusul deșertului.
Un val aduce alt val
Și țărmul se surpă,
Călător între două lumi
În care dorințele urlă.
Îmi las visele neîmplinite
În goană rotindu-se acum
După o altă stâncă în care să intre
După un alt sfincs.

Apusul unei forme

Te vezi urcând
Spre vârful puterilor tale, omule?
De unde ai început
Și unde intenționezi să sfârșești?
Ești ciudat, să o știi,
Ai inventat piedici imaginare
Și te-ai luptat cu dușmani
Numai de tine închipuiți.
Nu e timp în această eră
Și nici cuvinte care să poarte înțelegerea
Ce ar putea să te înștiințeze.
Ai o inteligență măreață,
Ai aflat multe,
Ai intrat în măruntaiele materiei,
Dar sincer la ce ți-a folosit?!
Nu-mi da răspuns,
Nu încerca să te justifici,
Fii sincer cu tine și privește înainte
Să-ți vezi petalele cum se scutură.
Mândria omenirii,
Floarea care a împânzit orizontul
Cu mirosul și culoarea ei s-a grăbit prea tare
Să-și termine anotimpul destinat sieși,
Și acum se îndreaptă spre iarna
Din care nu va mai răsări niciodată.
Omule ce motive ai să fii mândru?!
Aflând cum toate se nasc
Vei afla și cum toate mor,
Și acel timp va fi mereu prea aproape
Ca să te mai poți bucura
Că soarele încă o zi a răsărit.
Nu aveai nevoie de brațele acestea de paie
Cu care te hrănești în neștire
Rotunjindu-te pe zi ce trece
Tot mai greu ținându-te pe picioare,
Era suficient să înțelegi
Că nu stăpânirea materiei te va înveseli
Ci stăpânirea de sine în fața schimbării anotimpurilor,
Cu timp de naștere și timp de-a muri,
Fără penibila convingere
Că moartea este eternă odată ce trupul
Se reunește cu pământul pentru a se înnoi.
Aveai nevoie să știi
Că-ți poți fi singur stăpân,
Și nicio amenințare
Nu te poate lovi în realitate,
Aveai nevoie să știi că ți-ai fost singur dușman,
Și demonul cu care ai luptat descris în religii
Ai fost tu,
Aveai nevoie de adevărul
Dragostei și al înțelepciunii
Și ai mai fi trăit, mult ai mai fi trăit
În această formă.
Munții de noroi și piatră
Pe care i-ai ridicat înspre cer
Când se vor nărui îți vor tăia respirația
Și armele ce le-ai construit
Te vor ucide cel puțin
O mie de ani de acum înainte,
Iar când ele nu vor mai fi
Nu vei mai fi nici tu pe pământ,
Nici amintire măcar
Din grandoarea monstruoasă a florii
Ce a fost omenirea odată.
Dar în cele din urmă te vei aduna din nisip
Și viața ta își va găsi altă formă,
Poate data viitoare nu te vei mai grăbi
Să-ți scuturi petalele atât de curând.

Înaltele sunete

În lumea sunetelor înalte,
Atât de înalte încât mâinile
Zadarnic se ridica spre cer să le prindă
Există un loc deasupra oceanului
Unde sufletul se odihnește
Liniștit în el însuși.

Dar oamenii refuză să caute locul,
Nu cred că există vreo insulă pentru sufletele înalte
Căutătoare de sunete divine
În muzica și dansul sferelor 
Lăsând o dâră de lumină.

Pe aceste meleaguri întâlnești
Singurătatea celor dedicați lumii vii
Neplanificate, nonformale chiar nemaivăzute
De mult printre oameni.

Se mai spun doar câteva povești
Printre vâlvătăile aprinse ale ochilor
Un foșnet de suflet
Încântat să audă
Despre glorioasele ființe
Ce-au prins sunetele înalte cu mâinile.

Piatră rotundă

Un vierme rotund
Cu gâtul lung
Cu mărgele în vârfurile perilor
Cu ochii pe spate
Cu grija a toate
Ce sunt și nu sunt.
Un vierme în om
Motiv de nesomn
Când hoții dau iama
Și calcă pe steaua
Ființei în care stau
Lăsată între drumuri
Neîntrebând dacă am consimțit
Să fiu călătorit
De idei ce nu sunt ale mele
Snopit cu nuiele
Lipsit de toate acelea
Ce le-am dorit
Și s-au împotrivit să fie
Cum inima mea le știe,
Alegând forma pietrei rotunde
Căzând de niciunde
În viață și-n moarte
De-a valma-n prăpastie.

Deșertăciune

Timpul a expirat
Ca un balon de săpun,
A alunecat în apă și s-a scurs
În zoi tulburi și fără culoare.
Mirosul surd din atmosferă
Nori îndesați unul în altul creează,
Soarele s-a ascuns
După solzii arămii
Al unui pește eșuat.
Tic tacul pendulului
Se aude până în părul de lemn
Ce nu a mai dat roade de trei ani
Ros de un vierme la rădăcină
Cu omizi pe fiecare frunză
În total nici cât să umple foile unui ierbar.
O, deșertăciune, cine te-a cules,
Cine te-a semănat în lume
Să dai ghes la rădăcinile părului
Nebunului și înțeleptului deopotrivă
Unul după altul venind la viață
Din aceeași sămânță aruncată în scârbă
În praful sihastru?
Cine te-a îndesat în firide
De minte, rafturi ce praful bătut
Nu mai putea să-l mai încapă
Și l-a adus oamenilor pe masă strigând :
Iată binecuvântările zeilor,
Rupeți pâinea în două
Și strângeți zece coșuri de firmituri
Din mintea ce-a mai rămas
Nemâncată de vrăbii.
O, certitudine a deșertăciunii,
În colțul bisericii ai ridicat cruci
Și în turmă oile
Pasc iarba crescută din morți.

Trestie

Uneori îmi iau barda
și tai o trestie întristată
de moarte.
Plâng cu mult înainte
de a o tăia
neștiind de ce.
Plâng cu ambele mâini
unite cu pământul,
iar degetele-mi sunt
precum claviatura unui pian
care seamănă neverosimil de mult
cu treptele inimii.

Eterna prezență

Ai putea să fii prezent
Întotdeauna când te chem,
Să apari din nimic
Ca o suflare de vânt
Spunând: m-ai chemat sau nu,
Iată, eu sunt prezent,
Căci vin din existența eternă
Înduioșată de incertitudine,
De apariția neanunțată a morții
Intrând cu silnicie în casa viilor.
Îmi imaginez cum e să fii prezent
După ce ai lipsit o vreme
Când nimeni nu mai aștepta
Să te întorci acasă
Și venind să spui :
Am fost cu tine chiar și când n-am fost,
Eram eu acea mână de vânt,
Sărutul acela fierbinte
Pe bujorii obrazului alb 

Și sunetul stins ce te-a făcut să tresari,
Ca și cum cineva
Și-ar fi dat ultima răsuflare văzduhului,
De fapt era prima primită din prezența
Neasemuită cu care te înconjuram
Încetându-mi existența în existența ta
Precum și tu ți-o vei dărui altcuiva
Din eterna prezență.

Respirație

Pâinea ce o mănânc când și când

Este ruptă din mine,
O coastă devenită grâne
Măcinate la o moară
Cu pietre bazaltice.
E o legătură înăuntru
Cu diafane crestături
Din aur tăiate
Până la cer nestemate,
Pahare cu apă
Curse din rădăcini.
Mai presus de toate răcoarea
Care mă mângâie
În dimineața recoltei
Mă readuce la viață,
Chiar și atunci când
Legătura respirației cu trupul
Este secerată
Și pusă în saci
După ce a fost vânturată.

Momente

Momentele în care plouă
Sunt croite din apă,
Au ramificații din tunet
Și o culoare violetă
Vitregită de soartă.
Din momente sunt făcute orele
Și cei ce le măsoară desigur
Cu pași de la un capăt la celălalt
Al odăii cu sunet straniu.
Din momente sunt făcuți și copiii
Ce le primesc moștenire
Împreună cu lemnul putred și cariile
Ce rod oasele bunicii
Din colțul bisericii.
Tot din momente sunt făcute cazmalele
Și răsuflarea grea a groparilor
Cântecul plictisit al preotului
Și flacăra lumânărilor.
Din momente sunt create iluziile
Distanței și timpului,
Că s-a născut cineva,
Că a murit cineva 
Ori o minte să priceapă
Această inerție perpetuă.

Căutări inutile

Oricât de sus ar urca gândul
Nu depășește norii din care plouă
Apa sărată a lacrimilor
Căutărilor inutile.

Oriunde s-ar scufunda capul
În noaptea de stele săracă
Secera lunii taie
Și nu mai ajunge la capăt.

Glorioasa piramidă

O piramidă
Pe nisip stă lungită
Singură în imensitatea
Sticloasă a amiezii.

Însingurată arde pe nisipul fierbinte,
Cu sete își spune povestea,
Nimeni nu o ascultă.

Beduinul îi udă colțurile,
O răcorește, îi cinstește memoria,
Și apoi o părăsește.

Soarta ei e stabilită,
Fiecare mileniu o subțiază,
În vreo zece mii de ani va fi una cu nisipul,
Undeva la plajă.

Nostalgie

O floare de salcâm care cade
În podul palmei,
Un sărut luat de vânt
Care presoară mărgăritare,
Iată ce sunt,
O taină care se întretaie
Cu taina sentimentului tău
Că ești una cu ce sunt,
Un cântec ce trezește nostalgia
După acele timpuri când nedespărțiți

Nu gândeam că viața poate fi viață
Trăind în corp diferit.

Sunt un fulg

Sunt un fulg 
Care strălucește în bătaia vântului,
Sunt un fulg până ce mor
Luat de soartă,
Creator al soartelor care sunt pe pământ,
Care sunt chiar mai departe
Sfredelind văzduhul
Și câmpiile Căii Lactee.
Sunt un fulg care zboară
Spre norocul tău
Spre gloria vieții
Indivizibilă oriunde te-ai întoarce
Una cu mine, una cu tine
În prezența perfectă.

Copii în sandale

Plecăm în căutare încă de mici,
În picioarele goale punem sandale
Apoi urcăm către cer cu intențiile 
Și adormim fericiți.
Mai târziu avem zile anoste
Încărcate cu nori cenușii,
Gânduri închise în colivii
Înconjurate de fricile din adâncuri.
Urcăm în vis, cădem în nori,
Ploaia ne duce cu vânt rece înainte,
Am vrea să ne împotrivim rutinei,
Dar vedem că nu se mai aude nimic
Din ceea ce spunem
Și într-o adâncă tăcere ne stingem.

Vis de argint

Stau pe un vârf de ac
într-un picior de plumb
să nu mă înțep
la degetele mele
din vârful părului de mătase.
Într-un echilibru perfect
mă întind cât sunt de lung
să-mi strecor zilele 
într-un vis de argint...