Transmutare

Stau între două lumi
Despărțite, ireconciliabile,
Efortul uneia înseamnă ruina celeilalte
Și îmi e milă de ambele.

Caut o formulă de reconciliere,
Cumva un impuls de aer curat
Să-mi curețe pieptul
De lacrimile ce l-au înecat.

Strădania mi-o pun săgeată,
Confecționez un arc din mintea-mi
Elastică ca o creangă
Pregătită să dea flori
Și roade pe iarbă.

Mă pregătesc mereu de întâlnirea
Cu formele suave,
Amărăciunea o dau de regulă apei
Să o ducă în ocean
Și s-o transmute în aur.

Hidrogen

Îmi dau toate reușitele
Pe un ban găurit,
Sigur că nu le vrea nimeni,
Resemnat, înclinat și spășit,
Întorcând cerul pe toate părțile
Cu întrebările
Și gândul la ce am greșit.

Răspunsul e prea greu vederii,
Mintea haihui
Își înghite cuvântul
De rușinea înfrângerii.

Îmi va trebui focul stelelor
Să ard noianul de gânduri
Ce au urcat prea sus acum
Să le mai chem înapoi
În miezul pământului.

Sunt hidrogen ce arde din sine acum,
De nestins nici cu oceane de apă,
Să-l dau înapoi nu mai am mâini
Nici minte să-l mai priceapă.

Sinistra moștenire

Dimineața coboară puțin câte puțin în sângele meu,
Aprinde lumina în cameră și-mi reflectă
Obligațiile zilei reconstituite din iluzii mereu,
Neprevestind cu nimic povara ce se repetă.

Ar trebui dimineața să țină cât viața,
Voința ce-mi vibrează în sânge să rodească
Într-o continuă mulțumire de sine cu care să mă satur
Întovărășit în fiece clipă de pacea cerească.

Dar lumea îmi reflectă mereu aceeași dezordine
Și praful sinistru mă îneacă cu asprime,
Mizeria își are rădăcinile înfipte în simțuri,
Și lumea aceasta nu poate deloc să le-aline.

Înfrângerile unui râu ce nu și-a găsit cursul
Spre-oceanul păcii șerpuiește prin mintea mea,
Mă tulbur în fiecare zi izvorând din munții strămoșilor
Întâlnind aceeași piatră sinistră și rea.

Aș vrea să-mi scot simțurile acestea din mine,
Eu să fiu aici și a lor noapte să plece departe,
Căci sunt permanent izvor de ghimpi și neliniște 
Iar rădăcinile lor nu-s decât genă de animale sălbatice.

O viață de plată

O ieșire din acest desiș

De anotimpuri caut cu patimă,

Mă lovesc de colții adâncului,

Strig în zare și arbori,

Reîntregesc praful și îl aprind,

O stea se stinge, alta se aprinde,

Curând va fi dimineață,

O, ce ușurare,

Tot ce m-a durut

A durat doar o viață.

O sută de ani

Timpul trece abrupt
Peste visele mele,
Va lăsa în urmă cenușă
O sută de ani
De acum înainte.

Îmi simt gândirea inutilă
Și dorințele scrum,
Pământul le va duce cu chin
O sută de ani
De acum înainte.

Amărăciune

Trece ochiul peste lanul cu boz
Presărând flori albe, sărate,
După fiecare pas parcurs
În amara singurătate.

Pietrele abia se mai vad
Sub verdeața drumului pustiit,
Cerul l-a părăsit
Și noaptea-l străbate.

Abătut gândul de toate dezamăgit
Îmi pânge copiii cazuți pe astă lume,
Pe drumul înstrăinării de sine porniți
Ce îi duce niciunde.

Caldarâmul gol

Căile se înmulțesc odată cu gândurile,

Se răsfiră, se înnoadă și țipă

Speriate de hruba în care au ajuns,

Desperate să spargă pietrele

Căzute din minte.

Inima se zbate în valuri

Și țărmul icnește de spume,

Peștii lovesc aprig

Tăcerea cu solzii lor de lumină.

Iar sângele se albește de timp

Ca un bătrân în baston

Lovind caldarâmul gol

De compasiune.

Slăbiciunea

Am vrut să-mi înving slăbiciunea
Să o contemplu ca pe o frunză uscată
Apoi să mă uit la ea mirându-mă
De  farmecul ei gingaș și ciudat.

Mi-am pus-o pe hârtie
Și i-am dat aripi
Pornite dintr-o inspirație
Aproape divină,
A plutit și s-a întors la mine
Sub formă de carte
Deschisă la toate paginile deodată.

Am citit cu văzul aproape stins
De timp și de lacrimi,
Slăbiciunea îmi scrisese
Ani la rând chiar cu mâinile mele.

Crezusem că am scris
Pentru alte ființe,
Și dintr-atâtea miliarde
Măcar una singură
Să vina la mine pentru ceea ce sunt,

Dar nu scrisesem decât slăbiciunii,
Și ea s-a îndrăgostit nebunește
De omul care și-a înțeles neajunsurile
Cu mintea și inima.

Căci prin slăbiciune el și-a văzut semenul obidit,
Și compasiunea i-a domolit instinctele,
Va pleca din această lume poate cu visele-i neîmplinite

Dar mulțumit că a văzut cum spiritul vieții 
Pornește spre lume din el însuși.

Cuțit ascuțit

Un vârf de cuțit
Plin cu apă
Mă taie, mă-mbată
Cu sangele meu,
Cu numele meu,
Fără început,
Nealcătuit, nerostit,
Lătrat de câini
Pentru că e prezent,
Și-nfioră noaptea cu stele
Simțurile cu durerea,
Cântate până la os
Într-o liniște de mormânt.

Lacrimi de apă sărată

Cine-mi păstrează culorile

Când haosul sentimentelor se revarsă

Ca o haită de lupi peste brazdele

De zăpadă însângerată?!

Cine curăță cenușa rămasă

În urma amintirilor mele triste

Ca un lințoliu aruncat peste bătrânul

Ce nu se mai întoarce acasă?!

Îmi aduc aminte de copilăria senină

Pe cer proiectată cu inocență 

Și plâng ca vița de vie tăiată din rădăcină 
Cu lacrimi de apă sărată.

Ispita

Luna culege strugurii
Printre frunzele veștede
Lângă mănăstirea de vânt
Cu cucuvele-n clopotnițe.

Greierii stins acompaniază mintea
Țârâind cu întrebări singuratice
În depărtarea de pași melancolici
Coborând la vale dinspre cetate.

Un fruct interzis mereu ispitește
Simțurile cu o îmbrățișare noptatică,
Despuiată luna în paharul cu vin
Dansează ca o bacantă sălbatică.

Gândul călător

Sunt momente de patimă când unii
Scot sabia, și cu ea înainte
Despică vreo stâncă în care stăteau gânduri,
Creații ciudate, aproape atinse cu mâinile,
Având culoare, formă
Și chiar un dulce gust acrișor,
Motiv bun de o deșuchiată petrecere
Până ce trepidând mesele plesnesc
Din picioarele paharelor pline,
Iar vinul curge pe jos
Cu tot cu fericitul rege
Al unei coroane de hârtie.

Pribeagul gând caută apoi loc
Între alte desișuri și urcă munții
Spre albul ferestrelor ochilor,
Ca să-și găsească o nouă gazdă
Care să reînceapă lupta
Să-l ducă spre zări neatinse,
Departe, tot mai departe
În puritatea nașterii sale de dinainte
De-a lua înfățișarea formelor muritoare.

Cărările fricii

Îmi iau inima-n dinți

Și parcurg pădurea în miez de noapte

Pe cele mai sinistre cărări

Ale fricilor mele.

Păsări răpitoare în vârful copacilor

Cântă dintr-o o coardă întinsă

Aria spaimei

Din toate viețile trecute.

În această hilară genune

De simțăminte ciudate, profunde,

Cărarea mi-apare de îndată ce ochii

Văd imaginea lunii.  

Să fie aceasta ultima călătorie

Cu frica alături, îmi spun...

Și universu-mi răspunde -

Păsările care m-au îngrozit

Cad din vârful copacilor

Odată cu frunzele...

Gena împotrivirii

Un zid nevăzut oprește

Orice prieten să treacă,
Mesagerul își simte
Întrebarea înăbușită
De-o osteneală pe care nu o pricepe.

Împotrivă sunt forțe
Înarmate până în dinți,
Cutezătorul care îndrăznește
Să pășească pe covorul întins
Cade ca o piatră-n prăpastie.

E timpul încins de săbii nocturne,
La orice atingere o picătură de sânge
Pornește ca o stea din materie

Să revină în spirit.

Îndrăzneala se cutremură ca un cal
Peste care șeaua nu a fost pusă,
Împinge cutezătoare portița

Și când nu mai e nimic de pierdut

Își vede libertatea primitoare înainte.

Visul părinților

Îmi arde pe tâmple
Aerul zilei de ieri
Cu aromă de amintire
Dragă, prin comparație
Cu alaltăieri, o zi
Cam adusă din spate,
Aș spune încovoiată,
Pe toți zeii,
Chiar în cârjă
Pe cât pot să-mi amintesc
Cu tâmplele acestea fierbinți.

Azi parcă e altfel,

Negreșit ziua de azi

Este preferata mea
Câtă vreme nu sunt
Plecat de acasă
Cu mintea haihui.
Pentru că atunci
Mi se duce genunchiul într-o parte

Și calc magnific de strâmb.
Pe nesimțite mă trezesc
Cu toate prejudecățile omenirii

În spate,
Iar când flămânzesc
Mă hrănesc cu ele
Și le dau chiar și copiilor mei
Zicându-le: luați și mâncați,
Înmulțiți-vă și stăpâniți
Lumea cu ele.

Doamne, parcă cartea sfântă
Nu spunea așa,
Dar pot să jur că nu există om
Care să nu creadă tainic

Că dăruindu-le copiilor

Cunoașterea, averea și amăgirile

Și-a făcut datoria,
Sperând că aceștia vor îndrepta
Ce ei nu au putut
Prea obosiți să mai ajungă undeva

Într-un timp atât de scurt.

Premiul deșertăciunii

Roșul aprinde focul
În mintea împinsă înainte,
Răsunând de strigate fierbinți
Aproape ca tunetul
Răbufnind printre nori.

Frenetica mișcare a pământului
Devenită valuri de foc
Ia înainte copacii și-i arde
Ca să-i mănânce.

Rămâne cenușa trudei eterne
În palme, atât de râvnit,
Că premiul acesta mistuie, taie
Felii timpul și-apoi fuge
În purul nimic.

Prietenul din sine

(versuri a la Chaucer)

Mă-ntreabă un satir, dar mândru tare,
De ce-am făcut drumu-napoi, sau lui îi pare?!
Ba nu, e adevărat, dar neștiind să mă prefac
Cumva am început să-mi fac de cap,
Dorință multă lăsând cam zece ani, țin minte,
Să intre-n viața mea napoi și înainte,
Să văd ce prieteni am la greu, ajuns în iad,
Când pietrele aprinse cu smoală-n cap îți cad,
Și ce am bănuit, dar fără vreo dovadă
S-a dovedit a fi real, și ca o hoardă
S-au năpustit asupră-mi, umplându-mă de ocări,
Și-au trâmbițat că-s ignorant în toate patru zări.
Dar Dumnezeul vieții, pe care ei nu-l știu,
Murind mi-a arătat cum pot rămâne viu,
Să nu mai fie nevoie de încă-o viață-n tină
Pe lumea aceasta s-o duc fără lumină,
Și într-o viață singură să fac ce alții fac
În zeci obercăind și tot nu-i dau de cap,
Lăsându-mă să mă întorc de câte ori e cazul
Chiar în această viețuire să-mi sfârșesc necazul,
Prin suferință  cruntă timpu-napoi să-l dau de tot,
De unde am greșit de-acolo să mă-ntorc,
Și-un semn al libertății la mine atunci va fi
Când adevăru-n vers nimic nu-l va opri.

La chin un prieten indiferent de zarvă
Te-ar mângâia având o conștiință  trează,
Și-ar ști c-un om e asaltat de trude și ispite,
Dar cum un animal flămând bucate fripte
Visează să înghită cel prefăcut va face,
Alături de o sumă de alte dobitoace,
Și pentru-ai tăi copii plangând știind ce caznă
Urmează a trăi lipsiți de propria lor pază,
Și plangi atunci chiar și pentru un trecător sărman
Ce sarcina-l doboară și-l prăbușește-n șanț,
Și chiar pentru a prietenului soartă
Nemernică ce el nu și-o cunoaște toată,
Cu-al aroganței, ipocriziei și minciunii sârg
Înveșmântat, ca un gânsac adus la târg,
S-ajungă hrană pentru animalul său
Ce-l mistuie înauntru și îi face rău,
Iar el nu crede că s-ar mai putea întoarce
Vieți după vieți prin foc și dobitoace...

Iată de ce am plâns sărmană creatură
Ce nu iubesti decât ce bagi în gură.
Prietenul în lume e trădare cruntă,
Doar sinele înăuntru la tine nu se-ncruntă.
Și-așa înțelepciunea prin fapte îți arată
Că întoarcerea la Sine ți-e cale și ție-e soartă.

Dorul călător

Dorul poartă o haină

Lungă până în pământ

Tivită cu stele

Mai aproape sau mai departe

De centrul inimii mele.

În fiecare seară-l aud

Cum bate ca un călător

La fereastra liniștii mele

Presărată prin casă.

Vrea să mă ia afară

Să-mi arate lumea nenăscută,

Abia o siluetă de spirit

Din realitatea ascunsă

Simțurilor neputincioase.

Vise sfărmate

Visând m-am trezit îmbrățișat de o iubită
gingașă ca o zână în floare

cu aromă de cântec

prin iarba plăpândă.

Am s-o păstrez până la sfârșitul zilelor
am spus realității,
dar ea, aspră precum îi e felul,
m-a lovit cu foame si frig
făcând fărâme toate visele mele.

Călărețul spirit

Peste fiecare sunet există un călăreț

Care încearcă să-l strunească de hățuri
Îndemnându-l s-o ia la stânga ori la dreapta
Pentru a fi auzit de o ființă vie.

E adevărat ca rareori el ajunge
La cel potrivit să-i înțeleagă sublimul,
Dar călărețul spirit nu disperă,
Aleargă și aleargă până ce vede
O ființă șlefuită de încercările vieții
Dăruindu-se ei prin poezie... 

Eternul sacrificiu

În adâncul somnului primitiv

Visele sclipesc cu dinți de coșmar
Tăind rațiunea felii
Sub luna sihastră.

Gândul e doar un impuls
Muncit ca o pasare-n cuib
Când jderul se-apropie tiptil

Din inima nemiloasă a nopții.

O stea cade atunci ca o frunză,
Prăbușindu-se pe pământ,
Sângele tresaltă gâlgâind,
O ființă trăiește în trup
Și alta moare trăind în cealaltă.

Lumina serii

Ploaia stă cu aripile întinse
În pământ gata să se scufunde,
Ca un pescăruș pândește
Rădăcina însetată de unde.

Sclipește zarea sub biciul

Unui trăsnet răzleț,
Versul de drag al întregului univers
Se aude în mintea pământului.

Astfel se scurg zilele noastre

Arzător de obositoare,
La lăsarea serii nădăjduiesc 
Lumina va reveni orbitoare.

Inima unei stele

Nici nu mai știu ce vreau 

Sau dacă mai vreau ceva
Dintre cele care au formă și nume
Sau dacă e un gol căruia vreau
Să-i dau viață din viața mea.

Un infinit de întrebări și păsări nocturne
Cu aripi de cer și ochi de mărgele
Vibrează în mine, de neoprit,

O mână de praf cu inima unei stele.

Înaltele sunete

În lumea sunetelor înalte,
Atât de înalte încât mâinile
Zadarnic se ridica spre cer să le prindă
Există un loc ca o insulă în ocean
Unde sufletul se odihnește
Liniștit în el însuși.

Sunt destui oameni care nu cred
Că există vreo insulă pentru sufletele 
Căutătoare de sunete divine
Precum muzica sferelor pe întuneric
Lăsând în urmă o dâră de lumină.

Pe aceste meleaguri întâlnești
Singurătatea celor dedicați lumii vii
Neplanificate, nonformale chiar nemaivăzute
De mult printre oameni.

Se mai spun doar câteva povești
Printre vâlvătăile aprinse ale ochilor
Pe tăcute, un foșnet de suflet
Încântat să audă
Despre glorioasele ființe
Ce-au prins sunetele înalte cu mâinile.

Jertfa

În arșița serii lui august

De ziua pisicii
Păsări se aprind lumânări
Jertfă devenind pentru brahmani.

Siderată pisica,
Sub umila-i înfățişare
Un preamărit zeu egiptean,
Din neagră ca noaptea
Deveni toată zi,
Și la rândul ei deveni jertfă
Ființei umane

Ca animal contra urâtului
Prin a lui casă
În linişte.

Atunci omul văzând sacrificiul

Animalului său prea iubit
Coborât din ceruri să-l liniştească
În zilele lui de noapte adâncă
A decis să se transforme
Într-un rug aprins 

Ca Dumnezeu să coboare în el

Și să-l sfințească.

Clipa perfectă

Lângă zid 

Cu sentința luată
Aștept ziua

Ce-o vor face
Puștile bubuind.

Simt clipa aproape,
Memoria mi se dilată,
Au trecut aproape

Treizeci de ani din această

Clipă inevitabilă.

În sfârșit văd lumina
Materia mi se sfâșie
Se unește cu zidul
Și apoi cu iarba

Ce crește din mine.

Pururi călător

Al setei aspră zvârcolire înăuntru

Mă arde prin acest deșert de vorbe în răspăr,

Mult căutate, să producă repede profit

Cu prețul disprețului de adevăr.

Așa cutreier lumea zi și noapte

Ciulind urechea să aud măcar o dată

Un glas ce nu e din regia unui film

Emoția să nască adevărată.

Dar dragostea-i pe bani și pe avere,

Sau pentru al pielii aspect înșelător,

Tipar e magnetismul firii, repetabil,

Spre dragostea curată omul e pururi călător.

Neînțelegere

Culorile se lovesc unele de altele

În ochiul meu de ocean

Pendulând între dorință și minte

Ca o corabie-n larg.

Scormonește adâncul plin de meduze

Cu brațe de mărgele și perle,

Zadarnic se agită în valurile-i

Iubirii ce nu se-nțelege.

Inversare

De-ar fi al serii rece

Văpaie domolită

De speranța că voi întâlni

În vis un înger 

Care să transmită 

Lumină peste-ale mele întrebări,

Și-n loc de dimineață aș vrea

Ca visul acela să ia locul vieții

Să-mi pot desăvârși dorința

De a fi cum am visat în tinerețe,

Atunci aș vrea cu stăruință

Să nu mă mai întorc din el,

Eliberat de lacrimi și căință

Trăind în vis ca-n adevăr.

Izvorul

Plin de aur este cerul

Lumii mele apus peste pământ,

Într-o bogăție de soare și ape

Curgând în chip de raze zâmbind.

Nenumărate văpăi se trezesc

Peste trupul adormit pentru o clipă

Din izvorului infinit

Al dragostei ce se-înfiripă.

Timpul

Timpul tremură-n unde,

Ia formă de spațiu,

Tresare în sentimente,

Se afundă în vise,

Construiește gânduri,

Speranțe de neîndeplinit,

Anotimpuri, renaștere,

Un univers în vibrație

Cu formă divină

Pentru că e viu

Și trăiește infinit

În cel ce renaște

Ca să-l contemple.

Patima care usucă

Vârful de copac uscat de dorul
De a urca înspre cer naște confuzie
Printre trecătorii înaripați de speranțe.
Pasiunea de cer însăși poate arde
Mintea, și-n iarbă s-o spulbere
Dacă nu e susținută de răcoare păcii lăuntrice.

Patima de înălțare este foc arzător
Pentru aripile de ceară, mărunte,
Lumina însăși poate să orbească ființa
Care a uitat că tocmai picioarele ei de cernoziom
Au ridicat-o pentru prima dată la verticală.


Cumpătarea înțelepciunii chiar și în rugăciune Este cerută, și puterea de nedorit
Până când spiritul vieții nu oferă aripi
Când socotește el sufletului călător
Din forma de viață, greu încercată.

Materia firavă

Acoperișul încins al caselor vechi 

Din liniștea satelor ancestrale

Îmi izbucnește în minte

Și apoi se prelinge pe streșină

Sub forma unei lacrimi.

Îndoiala oricărui efort

Încolțește pe pajiște,

Ca vița de vie se răsucește

În jurul corpului meu tot mai firav.

Tăria pietrelor ce-mi susțin mușchii

Tremură amar și prelung.

Ca un om beat de vinul iluziei

Mă împleticesc fără sens

Printre trecătorii care se grăbesc

Să mă întreacă.

Slăbiciunea

Florile, frunzele

Coaja de copac scârțâie pe ochiul meu

Întins înainte ca o săgeată,
Ținta e o scânteie, iar mintea mi-e arcul
Creat din creanga copacului.

Cum aș putea, mă întreb,
Să-mi găsesc liniștea
Printre frunzele cameleonice
Ale acestui copac,
Printre florile căzute din amintirile mele,
Printre bubele lui în forme ciudate
Asemănătoare corpului omenesc
Îngrășând pământul,
Hrănind rădăcinile acestui copac,

Mă întreb și mă întreb

Pana ce primăvara înnoiește copacul
Cu o mlădiță fericită
De lipsa întrebărilor -
Florile, frunzele.

Nostalgie

Aroma florilor de cireș

Se scutură pe caldarâmul gol,
Nebăgată în seamă de hârâitul
Lopeților din șantierul de peste drum.

Ochiul meu privește trist scena
Și gardul spart de beton,
Căutând o explicație mintea
Revarsă în inimă
O cunună de lacrimi.

Cântecul de greier

Caut o cale de scăpare

Din cântecul de greier

Al minții înfierbântate,

O cale fără pietre pe inimă

Și noapte-n văzduh,

O cale care să-mi umple

Mâinile cu apă în zilele toride

Și cu ale mamei căldură

Când este frig,

O cale prietenoasă inimilor singuratice

Ce nu și-au văzut încă iubita

Cu care să se facă o singură ființă.

Caut o lume fără cuvinte,

O lume de dor blând

Presărată în părul de copil

De mângâierile mamei 
Noaptea târziu.

Frunzișul de plumb

Cad notele muzicale

Din frunzișul umed
Al pădurii de lângă stradă
Impregnat cu plumb.
Nu-l recunoaște celule
Plămânilor înghesuiți
Unul în altul,
Astfel că plumbul coboară în picioare,
Privirea devine rătăcitoare
Lipsită de sens,
Mâna face semn a lehamite
Către toate posesiunile răsucite

Împrejurul razei de lumină
Prin care sufletul meu

A coborât în materie.

Plămânii nestatornici

De atâtea ori în viețile trecute

Mi-am făcut drum în coaja copacului

Tăind înspre inimă culcuș cald.

Poate l-a durut, dar n-am întrebat

Niciodată lemnul când se aprinde

Dacă simte cum îl brăzdează

Jăraticul cu fața fierbinte.

Nu am întrebat dacă-i place

Pădurii cum îi cânt

Presentimentul durerii

Ce-o voi avea în curând

Când om voi fi printre oameni.

O, n-am întrebat,

Pentru că mereu necuvântul cânta

Bucuria de a fi una cu totul.

Dar astăzi sunt om

Și am instrumentele unui stăpân,

Știu ce e binele și răul,

Dar nu mă pot opri

Din a greși oricâtă cunoaștere aș avea

Fiindcă minciuna

A crescut prin cuvinte

Și respiră odată

Cu orice bulă de aer

A plămânilor mei nestatornici.

Mintea neliniştită

În paharul limpede al zorilor, 

Prea liniștită ca vreo piatră
Să facă cercuri concentrice,
Ființa mea își găsește
Desfătarea mereu.
Își face planuri vioaie,
Dar, vai, sticla se preface-n nisip,
Apa în foc, se cutremură albia
Peste care viața mea curge -
Picături, grijile 

Despre ce-a fost ori va fi 

Revin la văpaia
Minții mele neliniştite 
De toate zilele.

Sunt o bucată de cer

Sunt o bucată de cer

Ascunsă de nori,
Neștiută de minte,
Neatinsă de ochi,
Reflectată în apă arar
Mai mult trasă cu forța
Lângă o persoană obișnuită
Într-o fotografie.
M-am învățat să stau liniștit,
Izolat de crengile copacilor
Ori de umbrele întunecate
Ale ochelarilor de soare
În rarele clipe când sunt privit.

Sunt o bucată de cer fără culoare,

O parte din sufletul tău care zboară,

Să se întâlnească cu restul pierdut

În toate punctele cardinale.

Înălțime

Sunt cuvinte și lovituri
Care par cuvinte,
Vibrații și wați de palme
Precum în sălile de teatru.
Îmi sar în urechi precum ciutele
Lovind piatra de munte
Cu scântei de copite.
Alpinistul coboară,
Muntele urcă,
Dar unul în vârful celuilalt
Nu ajung niciodată.

Supraconștiință

Supraconștiința este ermetică
Ascunsă privirilor slabe,
Nu are hotar printre cele
Care se mișca ori se învârt.
E a nimănui și totuși a tuturor,
Respiră și așteaptă,
Se arată celor umili,
Necunoscutul de departe
Îl face aproape.
Și plânge dorul
De toate neîmplinit,
Mai ales al florilor uscate
Din pricina iubitelor
Ce nu aud bătaia
Inimii noastre.

Noaptea prea lungă
Se transforma-n lumină,
Lacrimile creează mărgăritare,
Cerul oscilează ca ceasornicul,
Și pământul vindecă rănile nemuritoritorilor 
Ce nu şi-au desăvârşit căutarea.
Știți oare,

Anotimpurile, viețile se rostogolesc
Unele după altele
La ordinul supraconștiinței tale,
Iar carisma, vorba convingătoare
Nu le-ai mai dorit
În această mișcare
A eternului freamăt,
Ca să vezi cum e lumea
Când ești obidit,
Și atunci o vezi drept
Obosit de toată gloria inutilă
A formelor prin care-ai trăit.

Inima poetului

Frunzele cad ca un stol de păsări

Răpuse de efortul de a trece anul,

Înainte de a cădea în valurile albe de dedesubt

Își lasă suflul în aer sub forma de suflet.

Inima poetului ascultă această vibrație

Născută din sine și plânge înghețată

Până când păsările revin iarăși pe ramuri

Sub forma frunzelor primăvăratice. 

Nu știu

Pornim la viață din diverse locuri,
Foarte apropiate unele de altele,
Aproape atingându-se,
Aproape strigându-se
Pe nume, ca niște vechi prieteni.

Întrebăm mintea cum de-i posibil,

Amarnic se zbuciumă,
Zboară din cap, se învârte
Prin toate corpurile noastre 

Învelite unul în altul,

Dar întrebării acestea răspunde:
Nu știu!

Întrebăm simțurile,
Se avântă-n galop,
Războinice coarde ating,
Nenumărate instrumente
Rezonează cu ele,
Dar întrebării acestea răspund:
Nu știu!

Întrebăm inima,
Și-amintește dureri,
Iubiri ne-mplinite,
Prin peșteri adânci scormonește,

Descoperă izvoare

Din care bea însetată
Pentru ultima oară,
Dar întrebării acestea răspunde:
Nu știu!

Divina realitate

Tot ce a înălțat viața mea
Plimbând-o cu alai
Prin fața frumuseții neasemuite
O datorez divinului
Eliberat din încătușarea
Minții și a logicii omenești.
Datorez acestui fior
Întâlnirea cu visul
Devenit realitate.
Îmi dau palme
Și-mi interoghez materia
Care se strecoară din mine
Ca un șarpe 
Despre iluzia perenității
Când însăși cerneala
Cu care e scris numele omului
Se risipește în praful timpului.
Dar măreția divinului
E o amintire latentă
Cu care te întâlnești
La zenitul încrederii în sine.
Apoi universul dansează
În culoarea ochilor tăi
Cum vor ei să-l vadă.
Libertatea te mângâie
Coloana vertebrală ți se îndreaptă,

Focul încălzește,
Focul răcorește
Amintirea de tine
Complet schimbată
Neverosimilă logicii,
Raționamentul fluieră,
Rămâne cu gura căscată
În fața alternativei nevăzute,
Trăite, experimentate
Alături de toți
Cei cu care te-ai întâlnit
În divina realitate.

Calcă pe picioarele tale

Oasele mele sunt firave

Alcătuite din cuvinte,

Nu te lăsa te rog

Pe umerii mei

Căci aș putea

Să mă rupi în două strofe

Ce nu-și mai vorbesc între ele.

Calcă pe picioarele tale

Să nu ne frângem amândoi

Sub povara reproșurilor

Că nu ți-am spus

Ce așteptai de la lume.

Conștiința întregului

Cerul nu se oprește niciodată din visare,

De aceea l-am așezat deasupra capului meu

Să nu-l ating niciodată cu degetele

Faptelor mele de toate zilele.

Și i-am presărat din loc în loc,

La milioane de vieți lumină una de alta,

Câte o stea să mă odihnesc

De-a lungul eternității mele.

Atunci împlinind toate iubirile avute,

Încep un dans nebun din pulberea lor,

Readucând lumina în toate ființele 

Ce-au pierdut-o pe drum.

Singurătate

Toate florile lui martie

Cad în aprilie
Odată cu stelele din fiecare zi
Pe care nu le vedem niciodată
Până ce nu se lasă înserarea.

Oare de ce trebuie să așteptăm
Atât de mult confirmarea deșertăciunii,
Un sunet al oricărui simț
E suficient ca să vedem deșertul
Valurilor ce se scufundă în sine.

Piciorul se clatină
Sub a umbrei lui greutate,
Ah, cât aș fi vrut să nu văd
Acest gol care era deja născut
Înainte de a mă naște,
Ah, cât aș fi vrut să nu cred
Că voind să mă salvez
Înot în valurile-i și creez
Un deșert de singurătate.

E vorba de sine

E vorba de sine

În orice gest, simț ori mișcare.
Sinele urcă muntele
Și tot el coboară în inimă
Ducând simțămintele pe valuri departe
În larg înmulțindu-le cu corăbiile
Ce aduc bogățiile transformate.
De sine e legată existența apei,
Aerului și luminii,
De sine întreabă toate gândurile
Și în sine se întorc toate visele
Împlinite de a lui prezență.
Sinele este sensul zborului
Și al nopții ce-l odihnește,
Sinele este aripa sub care puiul
Adoarme în pace sub cerul de stele.
Sinele este văpaia și apa
Ce-l stinge când se înfierbântă,
Sinele este bucuria victoriei
Și înțelepciunea ce-o naște înfrângerea
Care devine binecuvântare.

Nu vreau nimic din lumea asta tristă

Nu vreau nimic din lumea asta tristă,
Nici măcar florile care trebuie rupte
Pentru a fi date iubitelor,
Și-apoi nu mai știi
Care sunt florile
Și care sunt iubitele,
Ambele veștejindu-se
Din cauza dorințelor noastre.

De n-oi mai vrea nimic,

Poate toate florile și toate iubitele
Vor rămâne în locul etern

Din inima mea,
Departe de lumea asta tristă.